Y)r. (ji'anma M ana ~O r > s tîna picioruş 


Teologie pentru azi 

Bucureşti 

2014 


Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş 

5 


Trei poeţi 

şi-un început de secol 


Teologie pentru azi 
Bucureşti 

5 

2014 


3 


Poezia lui Ştefan Petică sau cum să-1 

9 

moştenim pe Eminescu 


Simboliştii sunt „bizantinii poeziei occidentale" 1 . 

G. Călinescu 


Poetul care ar trebui considerat exponenţial 
pentru simbolismul românesc nu e Bacovia, ci 
Ştefan Petică. 

Bacovia e un anti-simbolist obstinat şi 
notoriu, a cărui lirică e o severă parodie... 

Din păcate, Ştefan Petică 2 a murit foarte 
tânăr, la numai 27 de ani, abia împliniţi, fără să 
fi apucat să ajungă la maturitatea geniului său 
poetic. 

Petică a refăcut la noi drumul poeziei 
simboliste. După cum şi Eminescu a refăcut în 
literatura noastră romantismul, înţelegând că 
paşoptiştii nu pot fi reprezentanţii „marelui 
romantism"... 

Ambii poeţi au înţeles din interior 
fenomenul poetic şi curentele cărora se integrau: 


1 G. Călinescu, Poezia „realelor", 1948, apud Andrei 
Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă, Ed. Cartea Românească, 
Bucureşti, 2009, p. 365. 

2 A se vedea: 

http : //ro . wikipedia. org/ wiki/Ştefan_Petică. 


high romanticism şi, respectiv, simbolismul 
gnostic (care considera poezia un instrument de 
cunoaştere). 

Portretul pe care i-1 face Mihai Zamfir lui 
Ştefan Petică presupune două linii esenţiale: 
„avea să reediteze în mod neaşteptat, în 
strălucire şi în tragism, modelul eminescian"^ şi 
„a întreprins în versul românesc o reformă 
perceptibilă abia astăzi"4. 

O reformă cu greu întrevăzută. în tainele 
adânci ale acestei reforme nu s-a pătruns încă. 

N. Manolescu se mulţumeşte să spună că 
este „prima noastră poezie pură"5. 

Numindu-1 un „Eminescu în cheie 
simbolistă" 6 , citează, ca probă, câteva strofe, 
între care demn de remarcat ni se par versurile 
următoare, cu substrat semnificativ (la 
interpretarea cărora vom reveni ceva mai 
târziu): „cerul greoi şi-ntunecat/ Părea o carte 
veche cu taine sibiline"... 

E o temă a cronografelor bizantine care a 
făcut istorie în... poezia românească. 

Sau, după cum spunea Botta: „neînţelesul/ 
este o fereastră deschisă,/ o Carte a Lumilor/ 
lectura mea predilectă" (Concertul)?. 


3 Mihai Zamfir, Scurtă istorie. Panorama alternativă a 
literaturii române, Ed. Cartea Românească şi Polirom, Iaşi şi 
Bucureşti, 2011, p. 424. 

4 Idem, p. 425. 

5 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 
5 secole de literatură, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 543. 

6 Ibidem. 

7 Emil Botta, Un dor fără saţiu, Ed. Eminescu, Bucureşti, 

1978. 


Dar Manolescu susţine şi despre Poema 
rondelurilor, sl lui Macedonski, că este „prima 
noastră poezie pură" (25 de ani mai târziu, după 
Petică, dacă luăm în considerare apariţia 
volumelor: 1902 şi, respectiv, 1927)... 

Diferenţa dintre Macedonski si Petică este 
uriaşă. Rondelurile nu sunt poezie pură decât în 
visurile lui Macedonski, care nu erau puţine şi 
nici modeste, dar erau totuşi vise. 

Macedonski n-a înţeles mai nimic din 
simbolism şi îndrăznesc să spun că n-a înţeles 
nimic esenţial nici din poezie, în general. E un 
orfevru, ca şi Coşbuc, care a învăţat foarte 
bine... meserie. 

Dar lirica lui Petică 8 este poezie pură. 

Probabil că exegeza a stat mult în cumpănă, 
pentru că 1-a considerat un Eminescu în cheie 
simbolistă (Manolescu se face, nu o dată, ecoul 
multor păreri). 

A ezitat în a-i înţelege si recunoaşte 
profunzimea, deşi i-a recunoscut (datorită 
articolelor teoretice ale lui Petică) adânca 
intimizare cu credinţa poetică a timpului său, 
erudiţia în materie de poetică şi poezie. 

Mai înainte de a vorbi despre lirica lui 
Petică, reamintim că în poezia simbolistă se pot 
identifica două direcţii esenţiale: 

1. poezia care este un instrument de 
cunoaştere, o gnoză, în care simbolul, sugestia, 
corespondenţele, inefabilul/ vagul/ diafanul 
sunt toate elemente prin care se încearcă 


8 Utilizăm ediţia: Ştefan Petică, Ruinele viselor, Ed. Do- 
minoR, Iaşi, 2002. 


transcenderea lumii empirice, evadarea spre 
infinit, atingerea sau reprezentarea cumva a 
absolutului; şi 

2. poezia care este, cum zice Călinescu, 
„sentimentalism lugubru", care e semnul unei 
crize profunde marcate de spleen şi tentaţia 
evaziunii dintr-o lume prea strâmtă şi degradată 
(în care sufletul poetului simbolist e fie bolnav 
de infinit, fie are nostalgia extincţiei) şi care 
capătă, cel mai adesea, aspectul unui protest la 
adresa lumii contemporane. 

în poezia românească, exponentul primului 
gen de simbolism, cu adevărat, poate fi 
considerat numai Ştefan Petică. 

Majoritatea reprezentanţilor simbolis- 
mului românesc, începând cu Tradem9 şi 
culminând cu Bacovia (dacă, datorită motivelor 
poetice, îl asumăm simbolismului, deşi el 
reprezintă mai degrabă extincţia curentului) 
reprezintă mult mai puţin această direcţie şi se 
înscriu, mai curând, în cea de a doua formă de 
simbolism enunţată. 

în timp ce Macedonski, D. Anghel şi 
Minulescu sunt personalităţi mai greu 
integrabile unui curent. Ei pot fi consideraţi, pe 
drept cuvânt, pseudo-simbolişti, urmând, mai 
degrabă, o tendinţă clasicizantă, fiecare în felul 
său. 

Lista de poeţi simbolişti îi cuprinde, cel mai 
adesea, pe Macedonski, D. Anghel, Minulescu şi 
Bacovia, dintre care nu este niciunul 


9 A se vedea: 

http://ro.wikisource.Org/wiki/Autor:Traian_Demetrescu. 


reprezentativ cu adevărat pentru poezia 
simbolistă. în timp ce adevăraţii simbolişti sunt 
trecuţi la „indexul" cu simbolişti minori. 

Revenind la Ştefan Petică... sunt foarte 
numeroase sugestiile provenite din lirica 
eminesciană si în versurile lui (ca si la Tradem si 
la alţi simbolişti), dar el nu mai preia epigonic 
adevărate refrene eminesciene, ci stilizează 
aceste influenţe, le metamorfozează în poezia sa. 

El realizează cu adevărat o reformă poetică 
(mai profundă decât cea înfăptuită de 
Macedonski), unică în poezia noastră, în sensul 
celei mallarmeene. Şi aceasta este, într-adevăr, 
greu de sesizat, în ceea ce pare a fi un 
eminescianism evoluat. 

Şi totuşi Petică este singurul poet cu 
adevărat mallarmean din poezia română, mai 
aproape de Mallarme (în cele câteva poezii 
ilustrative) decât Ion Barbu, practicând cu 
încântare un hermetism fundamentat pe 
polisemia simbolurilor. 

Cu precădere în primele poeme din ciclul 
Când vioarele tăcură (volumul din 1902 e 
alcătuit din trei astfel de cicluri poematice), el 
practică aglomerarea de sugestii de o mare 
subtilitate şi profunzime, care sunt, în acelaşi 
timp diafane/ eterice/ inefabile. 

O poezie în care, ca la Mallarme, 
simbolurile se continuă/ se nasc unele din altele, 
iar versurile conţin suite de semnificaţii dintr-o 
sferă comună. 


Poetul cultivă deopotrivă (Eminescu 
începuse deja, înaintea lui) sinonimia şi 
omonimia simbolurilor si a semnificaţiilor. 

Strofele formează adevărate paradigme 
simbolice (clase poetice de termeni, care se 
plasează într-o anume sferă de semnificaţie). 

Imaginile nu au contururi, sunt tuşe de 
culoare care se topesc una în alta. 

La fel şi sunetele, instrumentale cel mai 
adesea (viori, piane, flaut) se confundă, se 
estompează, dezvoltându-se unul din altul, dar 
fără a da sentimentul diluţiei (la nivel vizual sau 
sonor), ci pe cel al apoteozei transcendentale. 

Esenţele tari (vizuale, sonore, olfactive), 
prin combinare, îşi augmentează intuitiv forţa, 
pentru a sugera că, în lumea aceasta, ele doar se 
presimt. Adevărata lor simţire nu e mundană, 
prezenteistă. 

Comparaţiile sunt neobişnuite şi se produce 
o interferenţă inedită între peisajele de natură 
cosmică si lumea construcţiilor artificiale 
umane. 

Prin aceasta, creaţia în ordin uman 
primeşte reflexii ale frumuseţii cosmice, capătă 
un soi de flexibilitate, pentru a transcende în 
infinit, în eternitate. 

De altfel, muzica, diafanul volatil al 
miresmelor, fluidul gândurilor, estomparea 
contururilor denotă intenţia de a sparge 
graniţele finitudinii şi ale morţii, de a străbate 
dincolo de contingent... de a lăsa lumea să curgă 
din existenţa aceasta, ca dintr-un vas, într-o altă 
viaţă, dincolo de ceea ce este trecător. 


Sunt corespondenţe t ainice... dar, mai mult, 
lucrurile lumii fac între ele schimb de 
dimensiuni şi proprietăţi. Un schimb însă deloc 
haotic. Care, dimpotrivă, adânceşte 
semnificaţiile vechi. 

5 

E remarcabilă interferenţa permanentă 
între sacru şi profan. Cel mai adesea utilizat 
oximoron conţine sugestii care implică sfinţenia 
şi păcatul. 

Astfel, asocierea ninsorii cu corbii sau cu 
noaptea (pe care o va prelua Bacovia) are aceeaşi 
semnificaţie ca şi parfumul păgân de nard 
(Fecioara în alb). 

Tentaţia contrastelor esenţiale o avusese si 

5 5 5 

Eminescu...si o va moşteni Bacovia. 

5 5 

Ştefan Petică e adevăratul urmaş al lui 

5 5 

Eminescu, pe care l-a evocat tainic în toate 
versurile sale, fără a fi un epigon. 

El recreează muzica eminesciană 
învăluitoare pe un alt ton, personalizat. 

Se observă şi la el aspiraţia spre puritate, 
spre spiritualizare profundă a lumii şi a 
sensurilor ei. 

Năzuieşte şi el, de asemenea, la a construi 
sinestezii subtile cu semnificaţii metafizice: 
grădina cu parfum în rază (Fecioara în alb XV) 
etc. (Sinestezia e, la drept vorbind, o creaţie 
eminesciană în poezia românească.) 

Lirica lui Petică pare un comentariu în 
versuri la poezia nespusă a lui Eminescu. Dar e 
şi o simţire şi o reflecţie cu totul personale, care 
se spun de către Petică în formulele muzicale şi 
filosofice ale lui Eminescu. 


Volumul din 1902, Fecioara în alb, alcătuit 
din trei cicluri de poeme (Fecioara în alb, Când 
vioarele tăcură şi Moartea visurilor), e un 
roman poetic al iubirii, al ipostazelor sale şi al 
complexităţii sentimentului. 

Poezia sa adună si stilizează influente 
diverse: Eminescu, prerafaeliţii englezi, 
Baudelaire, Verlaine, Mallarme, Ştefan George, 
Rilke etc. Petică îsi construieşte însă un univers 
propriu. 

Ceea ce iese în evidentă în versurile sale este 
aplecarea spre formulările religios-mistice şi 
construirea unui decor care conţine, de cele mai 
multe ori, elemente de natură religioasă. 

Aceasta poate fi considerată o influenţă a 
poeziei engleze şi germane (Rilke 10 şi Ştefan 
George 11 ), îndeosebi (Petică era conştient de 
„originea engleză şi germană" 12 a liricii 
simboliste - ca şi a celei romantice, adăugăm 
noi). însă, totodată, faptul se poate datora şi 
modului în care Ştefan Petică a citit si a înţeles 
opera lui Eminescu, care dovedeşte o 
interpretare cu totul diferită decât cea oferită, 
până atunci, de critica literară. 

Atmosfera are pretutindeni, în versurile 
sale, ca şi la Eminescu, un misterios aer 
medieval. 


10 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rainer_Maria_Rilke. 

11 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_George şi 
http://en.wikipedia.org/wiki/Stefan_George. 

12 Cf. Ştefan Petică, Ruinele viselor, op. cit., p. 169. 


în această privinţă, Lidia Bote semnala 
faptul că 

„există în simbolismul românesc şi o 
altă specie de exotism, pe care poezia 
franceză a teoretizat-o si cultivat-o cu 

5 

destulă insistenţă. Este vorba de vocaţia sa 
pentru atmosfera mitului şi a legendei, ale 
cărei simboluri, după afirmaţiile lui Henri 
de Regnier, poeţii vor să le extragă (vezi 
Poemes anciens et modernes de acelaşi 

5 

autor, sau Moralites legendaires de Jules 
Laforgue). 

De aici înclinaţia simbolismului 
pentru feerie, medievalităţi, castelane, 
tendinţă a cărei interpretare românească 
merită o menţiune specială. [...] 

Principial vorbind, cum ştim, 
simbolismul nu este ostil tradiţiei, pe care o 
şi îmbrăţişează în felul său, adică stilizat, 
simbolizat. [...] 

Medievalităţile stilizate, aici sumbre, 
exprimând legende şi simboluri, aici 
graţioase şi feerice, au o frecvenţă oarecare 
în simbolismul românesc, ale cărui reverii 
pot proveni, pe această latură, şi din operele 
lui Wagner. [...] 

O tratare hieratică a acestui decor se 
constată la N. Davidescu. [...] 

Domnitele si voievozii tineri seduc si 

5 5 5 

pe Mihail Săulescu [...]. 


12 


Prinţi, castele, castelane apar şi la Al. 
T. Stamatiad, în tonuri din ce în ce mai 
palide, şi, fireşte, la Ion Pillat"^. 

Lidia Bote susţine, de altfel - opinie cu care 
suntem de acord - că simbolismul românesc nu 
este rezultatul strict al sincronizării cu noile 
curente din literatura occidentală, ci urmarea 
unor stări de fapt, cu referire directă la condiţia 
socială şi spirituală sl epocii şi a societăţii 
româneşti. 

Tradem este, în această privinţă, un 
exemplu elocvent de precursor al simbolismului 
românesc, în condiţiile în care îi 
considera... bizari pe simbolişti. 

Tradem a mers pe urmele lui Bolintineanu 
şi Eminescu şi a ajuns aproape în mod firesc, 
la... simbolism. 

însă acest lucru a fost cu putinţă pentru că 
a existat Eminescu, datorită efortului 
suprauman pe care 1-a făcut acesta de a concepe 
o poezie românească autentic romantică, 
elaborând o operă poetică care valorifică, cu 
adevărat, tradiţia literară română veche si care 
se încadrează în high romanticism. 

Dacă nu ar fi fost Eminescu, simboliştii 
români nu ar fi avut de la ce să plece ca să 
evolueze. Si nu numai simboliştii, ci si toată 
poezia română modernă. 


x 3 Lidia Bote, Simbolismul românesc, EPL, Bucureşti, 
1966, p. 362-365. 


Lidia Bote afirmă existenta unui simbolism 
autohton, aşa cum Pompiliu Constantinescu 
apăra existenţa unui romantism românesc. 

La Petică, referinţele medievale au valoare 
de simbol. Şi, ca în toată poezia romantică şi 
simbolistă, apelul la medievalitate reprezenta o 
încercare de a-i reînvia spiritualitatea (mai 
precis: perspectiva întoarsă spre viaţa lăuntrică 
şi spre valorile spirituale). 

Dacă imaginile în care este evocat acest 
timp revolut, de către Petică, sunt mai degrabă 
simbolice iar nu realiste (în sensul evocării unei 
realităţi istorice - o situaţie identică este de 
remarcat şi în poezia lui Eminescu, în lirica 
erotică), spiritualitatea lui este, în schimb, 
foarte puternică. 

Modul evocării denotă dorinţa 
reconstituirii dintr-o anume perspectivă, 
interioară, sl universului medieval. 

Deşi nu reface în detaliu ambianţa 
existenţială a Evului de Mijloc - nu acesta e 
scopul poeziei - atmosfera spirituală şi viziunea 
acestei perioade, care i-a fascinat pe romantici şi 
continuă să absoarbă interesul simboliştilor, 
sunt reanimate în culorile vii ale nostalgiei. 

La Ştefan Petică, aceste culori sunt, uneori, 
chiar mai intense decât la Eminescu. 

Epitetul cald/ caldă este ubicuu în versurile 
lui Petică: ceea ce evocă el este o lume caldă, 
adică vie, al cărei spirit şi afectivitate sunt 
concrete: „vie, caldă pară" (a făcliilor aprinse pe 
altarul mănăstirii), „caldă rugăciune", „caldă 
strălucire", „parfumata noapte caldă", „dulcea 


suferinţă/ A caldelor săruturi", „valea Şirazului 
cald", „curg lacrimi calde în noaptea clară" 
(Fecioara în alb) etc. 

La Eminescu, noaptea văratică şi caldă, 
plină de înfiorare şi de fermecare, se opunea 
iernii reci sl dezamăgirii. 

La Petică, Sfinţii pictaţi pe pereţii 
mănăstirii sunt vii, nu sunt imagini ale unei 
tristeţi neînţelese, pentru că ei adoptă sensul 
tristeţii îmbucurătoare: „Şi pe frunţile plecate/ 
în pioase rugi fierbinţi/ Cade trista voluptate/ 
Din adâncii ochi de sfinţi". 

Dragostea şi durerea se citesc deopotrivă în 
ochii lor adânci. 

Starea lor de spirit se imprimă în cei care se 
roagă, se comunică lor, pentru că nu sunt icoane 
necomunicative. 

în primul poem din ciclul Fecioara în alb, 
Petică oferă o replică la eminescianul înger şi 
demoni. 

Ca si „demonul" revoluţionar din versurile 
lui Eminescu, aici „tragicul poet" e profund 
influenţat de atmosfera religioasă din biserică: 
„Şi din bolta înstelată/ A bisericei, încet/ Cade 
pacea fermecată/ Peste tragicul poet". 

în această atmosferă apare ,fecioara ca un 
crin [metaforă împrumutată din Cânt. Cânt. 2, 


h A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/înger_şi_demon. 
Şi Gianina Picioruş, O variantă a poemului „înger şi 
demon", 

http://www.teologiepentruazi.ro/2011/07/28/o- 
varianta-a-poemului-inger-si-demon/. 


15 


întrupare fină, dalbă/ Dintr-un vis de 
herubin /.../ Visul blândului Petrarca". 

Deznodământul e, şi în acest poem, 
sinonim cu cel din înger şi demon: „Şi-a mea 
frunte idolatră/ Am plecat-o pocăit/ Peste 
recea, veche piatră/ De sub arcul cărunţit". 

Numai că, la Petică, povestea continuă... şi 
nu urmează un ritm biografic, ci reprezintă un 
caleidoscop sintetic al ipostazelor feminităţii, 
aşa cum le descoperim la Eminescu şi la 
simbolişti. 

Metaforele se subtilizează (fecioara, „ca o 
fragedă liană,/ într-o rugă s-a deschis" etc), 
discursivitatea excesivă e ocolită de Ştefan 
Petică, iar expresivitatea poetică e rafinată. 

Poetul reface traseul eminescian al ispitei 
amoroase. E atras de frumuseţea angelică, 
demnă de arta lui Petrarca, Boticelli şi Dante, şi 
totodată vrăjit de himera patimei: 

Plin de graţia tristeţei 
Feciorelnice mă-nchin 
Albei flori a tinereţei 
Ca vestitul florentin [Dante]. 

Numai gânduri vechi, ciudate, 
Negre flăcări care ard, 
Aprind grelele păcate 
Cu parfum păgân de nard. 

(Fecioara în alb, III) 


* 


16 


Melancolia adoratei 
Cu mâini întinse, obosite, 
în ceasul sfânt al înserarei 
La ţărm de ape liniştite. 

Eu o cunosc. Odinioară 
în vremea negrelor vedenii 
Simţeam ce dulce mă doboară 
Cu-o tremurare cald-a genii. 

Caci obosit am fost şi-n minte 

Torturătorul vis himeric 
M-a îndemnat mereu-nainte 
Pierdut în marea de-ntuneric. 

La poarta alb-a fericirei 
Acuma bat ca-n aiurare, 
Doritul ceas al mântuirei 
L-aştept în calda tremurare. 

(Fecioara în alb, IV) 


Versurile ne îngăduie să deducem, după 
cum spuneam, un adevărat comentariu sau o 
adevărată interpretare sl poeziei eminesciene, la 
care exegeza literară nu ajunsese încă şi nu va 
ajunge decât... recent. Fără falsă modestie, 
trebuie să spunem că noi am descoperit aceste 
semnificaţii, în studiile noastre dedicate operei 
eminesciene. 


17 


Nu putem să nu ne exprimăm bucuria de a 
descoperi că ni se confirmă analiza şi 
interpretarea pe care am propus-o. 

Petică nu se sfieşte să introducă în poezie 
sentimentul intelectualizat, concentrat în 
imagini şi metafore conceptuale: 


Faţa pală ca petala 
Rozelor de primăvară 
Se-nclină cu ideala 
Rafaelică fecioară. 


(Fecioara în alb, II) 


* 


Botticelli întristatul, 
Mult vestitul florentin, 
Suflet dulce ca-nstelatul 
Cer de-al nopţei farmec plin, 

Urmărit de viziunea 
Sfântă-a lumilor de sus, 
Măiestrit-a fin minunea 
Idealului apus. 

Şi fecioarele lui pale, 
Visătoare frumuseţi, 
Pe noianuri de petale 
Plâng de dorul altor vieţi. 

(Fecioara în alb, III) 


Botticelli, Primăvara 1 ^ 


între idealul raţional al iubirii şi patima 
himerică există o antonimie marcată prin 
terminologia poetică. 

Situaţia este din nou similară celei din 
opera eminesciană şi demonstrează, încă o dată, 
că G. Călinescu s-a înşelat foarte mult, atunci 
când a susţinut că Eminescu era un instinctual 
în iubire... 

Iubirea e intelectualizată şi în versurile lui 
Petică, e un sentiment adânc şi adânc gândit, 
născut dintr-un ideal de puritate, care îl face să 
iubească , fecioara ca un crin": „Sfânta 
botticelliană/ E-adorata şi-al meu vis". 


!5 Sursa: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sandro_Botticelli. 


Credinţa ei e menită să schimbe „idolatria" 
poetului („Şz-a mea frunte idolatră/ Am plecat- 
o pocăit"). 

Influenţa prerafaeliţilor englezi se 
întâlneşte cu sugestiile din poezia eminesciană: 

Rafael 16 , pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, 

Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri, 
Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, 
Te-a văzut plutind regină pintre îngerii din cer [etc] 

(Venere şi madonă) 

Şi, de altfel, rar s-a văzut, în poezia română 
modernă, un ideal de spiritualizare exprimat 
prin sugestii atât de clare, ca în versurile lui 
Petică. 

De fapt, epitetul clar/ clară se află printre 
cele favorizate de poet, alături de blând, dulce, 
pal, şi, desigur, alb. 

Lumânările de pe altar au „nimb de aur 
clar", roua cade „clară", razele sunt „clare", 
visurile se pierd, paradoxal, în „noaptea clară", 
femeia se conturează ca o imagine ideală „albă, 
clară" (Treci singuratecă, încet,/ Pari o visare 
albă, clară,/ Elegiacă de poet"), iubita rămâne, 
în conştiinţa sa, ca , figura clară", marmoreană, 
întrupare a idealului său („Cz tu rămâi figura 
clară/ Şi albă-n rochia ta pală:/ O fină 
marmură-ntr-o seară/ De o tristeţe ideală"). 


16 A se vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Raphael. 


20 


Claritatea pe care şi-o dorea, ca şi 
Eminescu, nu era cea a poeziei clasice, mimetice, 
adică a enunţului clar, inechivoc din punct de 
vedere gramatical şi logic. Ci formula poetică 
ideală este, la Petică, - cu toată obscuritatea 
oximoronică/ paradoxală a sintagmei - sugestia 
clară, indicarea cât mai precisă a unui profil 
spiritual: „melancolia profilurilor sfinte" 
(Fecioara în alb XIII). 

Melancolia poeţilor români nu e vagă sau 
nedefinită, ci e a purităţii şi a sfinţeniei. 

De la Alexandrescu, Heliade sau Negruzzi - 
care făcea această identificare a melancoliei 
romantice cu nostalgia Paradisului („Când îi văd 
[pe monahi], un nou preţ are în ochiu-mi 
melancolia") - la Eminescu şi la Petică, 
melancolia e stare de adâncă tânjire după 
Dumnezeu, după „Lumina ce nu se vede, dar tot 
încă se simţeşte" (cum genial a definit, în poezia 
noastră, acelaşi Negruzzi, sentimentul religios al 
omului modern). 

Omul modern nu îl mai vede pe Dumnezeu, 
dar îl simte încă şi îl caută, dorind - ca Arghezi 
sau Blaga - să îl şi vadă. 

Nici Petică nu e departe de a concepe o 
poezie mistică. Şi versurile nu sunt puţine, care 
să susţină această perspectivă: 


De-al său zâmbet, ca şi blândul 
Suflet îmbătat de rouă, 
înflorea extatic gândul 
Fermecat de viata nouă 1 ?. 


x ? Aluzie la opera lui Dante, La vita nuova. 


(Fecioara în alb, II) 

* 

Doritul ceas al mântuirei 
L-aştept în caldă tremurare. 

(Fecioara în alb, IV) 

* 

O, de-aş putea cunoaşte-odată, 
Pierdut în dulcea pocăinţă, 
Misterul rug ei fără pată. 

(Fecioara în alb, VI) 

* 

Peste balconul de ghirlande 
Te-apleci şi stai pierdută-n vis 
Ca o coloană de lumină 
într-un amurg de paradis. 

(Fecioara în alb, XIV) 

Dacă în primul exemplu citat mai sus se 
făcea aluzie la Viaţa nouă a lui Dante - pe care a 
tradus-o Dante Gabriel Rossetti 18 în engleză 
(însă din opera căruia se văd ecouri şi la 


A se vedea http://ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Alighieri. 
18 A se vedea: http://www.rossettiarchive.org/. 


22 


Eminescu^) -, la mistica apuseană, în schimb, 
idealul rugăciunii curate, al „rug ei fără pată", 
este ortodox, este isihast. 

învăţătura despre rugăciunea sau mintea 
curată a fost expusă de mulţi scriitori ai litraturii 
noastre vechi: Neagoe Basarab, Varlaam, 
Dosoftei, Antim Ivireanul, Cantemir - după cum 
am arătat cu alte ocazii. Eminescu, de asemenea, 
cunoştea foarte bine acest telos isihast. 

Rugăciune curată nu are decât cel ce ajunge 
la nepătimire, în concepţia ortodoxă, cel care nu 
mai este supărat de gândurile patimilor, adică de 
ceea ce Petică numeşte „gânduri vechi, ciudate,/ 
Negre flăcări care ard" şi care „aprind grelele 
păcate". 

Chiar metafora flăcărilor negre care ard ne 
face să ne gândim la o afirmaţie a Sfântului 
Vasile cel Mare, care afirma că focul Iadului nu 
va fi luminos, ci Dumnezeu va despărţi lumina 
de foc, 

„aşa precum mărturiseşte şi 
psalmistul zicînd: «Glasul Domnului, care 
taie para focului [Ps. 28, 7]». De aceea şi pe 
noi un cuvânt ne învaţă în taină, că atunci 
când vom da răspuns de faptele săvârşite în 
viaţă, natura focului se va împărţi, pe de o 
parte în lumină, spre desfătarea celor 


!9 Idem: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/10/17/din-nou- 
despre-scrisoarea-i/ . 


23 


drepţi, iar pe de altă parte în durere 
arzătoare, rânduită celor osândiţi" 20 . 

Iadul va fi 

„prăpastie adâncă, întuneric, din care 
nu poţi ieşi, şi foc fără strălucire, care are 
în întuneric putere arzătoare" 21 . 

Ca şi în cazul lui Eminescu, se pare că 
interesul lui a depăşit cărţile formaţiei sale 
poetice sau literare. 

Referindu-se la „dulcea pocăinţă" (altă 
sintagmă isihastă) şi la fiinţa iubită „ca o coloană 
de lumină", poetul ne determină să ne gândim, 
de asemenea, la ipoteza că lecturile sale nu s-au 
limitat la aria literaturii propriu-zise. 

Despre coloana de foc se vorbeşte încă din 
Vechiul Testament (în Vulgata: columna ignis, 
leş. 13, 21). Pe lângă aceasta, imaginea apare în 
mod repetat în Vieţile Sfinţilor. Chiar Sfântul 
Vasile cel Mare, pe care l-am amintit mai sus, îi 
apare într-o vedenie Sfântului Efrem Şirul 
(marele poet, supranumit şi Dante al 
Răsăritului) ca un stâlp de foc, care se ridica 
până la cer. 

„Amurg de paradis" este o altă metaforă cu 
sonorităţi biblice, trimiţând la episodul în care 
Dumnezeu „umbla în Rai, către seară" (Fac. 3,8, 

20 Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a Vl-a din Omilii la 
Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, voi. 
17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.[umitru] 
Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 134. 

21 Idem, p. 273. 


24 

cf. LXX), după ce protopărinţii săvârşiseră 
păcatul. 

Astfel încât, „Ca o coloană de lumină/ într- 
un amurg de paradis" este o imagine 
oximoronică, întrucât coloana de lumină indică 
sfinţenia, neprihănirea, iar amurg de paradis 
sugerează tocmai. . .amurgul paradisului. 

Sugestiile metafizice pot fi sublime în 
versurile lui Petică. 

Petică reeditează experienţa erotică 
eminesciană, cu tot cu neîncrederea eminesciană 
fată de modul în care tentaţia se insinuează în 
sufletul său. 

Amurgul paradisului se produce şi la 
Petică, odată ce a fost doborât „cu-o tremurare 
caldă-a genii". 

Mintea e obosită de negrele vedenii - adică 
de gândurile care sunt „negre flăcări care ard" - 
şi este luat în stăpânire de „torturătorul vis 
himeric" (Fecioara în alb III-IV). 

Reluăm versurile: 

Eu o cunosc. Odinioară 
în vremea negrelor vedenii 
Simţeam ce dulce mă doboară 
Cu-o tremurare cald-a genii. 

Căci obosit am fost si-n minte 

Torturătorul vis himeric 
M-a îndemnat mereu-nainte 
Pierdut în marea de-ntuneric. 


La poarta alb-a. fericirei 
Acuma bat ca-n aiurare, 
Doritul ceas al mântuirei 
L-aştept în calda tremurare. 

(Fecioara în alb, IV) 

Epitetele sunt fie în serie antonimică (negre 
vedenii, poarta alb-a fericirei), fie omonimică 
(situaţie care se repetă des în poezia sa), ca în 
cazul tremurării calde. 

Tremurarea caldă sl genelor femeii, care 1- 
a dus în ispită, şi calda tremurare sl aşteptării 
ceasului mântuirii reprezintă două sentimente 
distincte sau un fior înregistrat în mod diferit, în 
momente aflate la distantă unul de altul, si 
determinat de raţiuni opozabile. 

Deşi sunt marcate poetic în mod identic (o 
oarecare diferenţă e sugerată doar de 
inversiune), cele două momente de înfiorare 
sunt antagonice din punct de vedere 
sentimental. 

Ceea ce pare repetiţie sau refren 
macedonskian în poezia lui Petică are uneori cu 
totul alt rol decât la confraţii săi simbolişti. 

Petică face precizări sau chiar delimitări 
esenţiale în versurile sale, prin intermediul a 
ceea ce pare o simplă tautologie - de fapt, un 
fenomen complex din punct de vedere 
structural, care poate fi semnalat la nivel 
terminologic, sintagmatic sau strofic. 


26 


Omonimia simbolurilor şi a semnificaţiilor 
a fost folosită premeditat de Eminescu, cu efecte 
poetice deosebite şi cu reverberaţii ample în 
planul interpretărilor. 

Numai că această omonimie sau acest 
plurisemantism al simbolurilor, desfăşurat în 
opera sa, a condus şi la nenumărate erori de 
interpretare. 

Simbolul eminescian este univoc decodabil 
(aşa cum a susţinut Mircea Scarlat, cu opinia 
căruia suntem de acord), dar într-un context 
poetic anume, în timp ce, la nivelul întregii opere 
putem vorbi de fenomenul amintit, al 
plurivalentei anumitor termeni poetici. 

A fost un mijloc de obscurizare sl poeziei 
utilizat cu mult succes de Eminescu (din care 
cauză critica a bâjbâit multă vreme), din raţiuni 
mai mult obiective decât subiective. 

Situaţia aceasta a fost remarcată de Ştefan 
Petică, care a şi transferat-o în propriile versuri, 
adaptând-o poeziei sale. 

De la acest episod al unei prime 
îndrăgostiri - aşa cum ne este sugerat - Petică 
trece brusc la ceea ce pare o altă etapă 
existenţială si la o confesiune scurtă dar 
cuprinzătoare: 


O, marile pasionate, 
O, tragicile Magdalene, 
Femei etern îndurerate 


27 


Ca nişte triste cantilene 22 . 

Au urmărit pe drumuri grele, 

Ca o lumină ce s-aprinde 
în noaptea neagră, fără stele, 
Ceea ce nu se poate prinde. 

Cu mâini întinse înainte, 
Cu ochii negri de păcate, 
Au rătăcit purtând în minte 
Supremul vis de voluptate. 

Si tremurând în adorarea 
întunecatelor abisuri 

S-au depărtat în căutarea 
De tăinuite paradisuri. 

Le-am însoţit, erau frumoase 

Şi gestul lor de stăpânire 
Punea pe buzele-mi setoase 
A voluptăţii amăgire. 

(Fecioara în alb, V) 


Poezia capătă accente tot mai personale. 
Eminescu n-a compătimit niciodată pe „tragicile 
Magdalene". 

Dimpotrivă, la începutul romanului Geniu 
pustiu, el scria despre ferestrele caselor „cu 
perdelele roşii", „ferestrele prostituţiunii", cu 


22 Cantilenă = cântec spic sau liric (în Evul Mediu); 
melodie gravă. 


„femeia spoită ce sta în sticlă [şi care] aprindea 
un chibrit spre a-şi arăta faţa sa unsă din gros şi 
sânul său veşted şi gol — poate ultimul mijloc de- 
a sufoca dorinţi murdare în piepturi stârpite şi 
pustiite de corupţiune şi beţie". Atunci „amurgul 
gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de 
plumb"... 

Simboliştii sunt, într-adevăr, cei care se 
apropie cu mai multă înţelegere faţă de această 
realitate... 

Şi se recunosc aici influenţele poeziei şi ale 
artei franceze - ale picturii impresioniste, alături 
de lirica simbolistă, a lui Baudelaire în primul 
rând. 

Baudelaire susţinea că „în orice om există, 
la orice oră, două chemări simultane - una către 
Dumnezeu, cealaltă către Satana" 2 3. Din punct 
de vedere al cunoaşterii psihologiei umane, 
Baudelaire vroia să fie un Balzac al poeziei. 

Strofele a doua şi a patra, din poezia lui 
Petică, sunt magnifice. Şi sunt astfel nu numai 
prin perfecţiunea stilistică - pe care Petică o 
atinge adesea - ci şi pentru ceea ce exprimă. 

Petică e primul, în poezia românească, care 
enunţă această idee mistică: aceea că există 
suflete profunde, care caută sfinţenia în păcat. 
Care fac păcatul cu voluptate, din necunoaştere, 


2 3 Cf. Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Ed. 
Univers, Bucureşti, 1995, p. 55. 

Matei Călinescu aprecia că „mentalitatea poetului" este 
„creştină până la dramatism", Ibidem. 


din eroare, crezând că acolo este adevărata iubire 
şi adevărata împlinire. 

Unele ca acestea au crezut că au aflat 
„supremul vis de voluptate", identificându-1 în 
mod eronat: 

Au urmărit pe drumuri grele, 

Ca o lumină ce s-aprinde 
în noaptea neagră, fără stele, 
Ceea ce nu se poate prinde. 

Si tremurând în adorarea 

întunecatelor abisuri 
S-au depărtat în căutarea 
De tăinuite paradisuri. 

însă supremul vis de voluptate este... 
„trista voluptate/ Din adâncii ochi de sfinţi" 
(Fecioara în alb I). Este „dulcea pocăinţă" 
(Fecioara în alb VI) sau „alba pocăire" 
(Fecioara în alb XI). 

De la femeia păcătoasă, care a turnat un 
alabastru cu mir pe picioarele Mântuitorului (Lc. 
7, 38) (şi care a fost identificată greşit în spaţiul 
romano-catolic cu Sfânta Măria Magdalena, 
eroare care a trecut si la noi si de aceea Petică 
vorbeşte despre „tragicile Magdalene") la Sfânta 
Măria Egipteanca şi la multe alte cazuri din 
istoria creştinismului, „marile pasionate" au 
apucat „pe drumuri grele", crezând că urmăresc 
„o lumină ce s-aprinde". 


30 


Ele căutau, de fapt, „ceea ce nu se poate 
prinde": inefabilul dumnezeiesc. 

Vrând să-L găsească pe Dumnezeu, ele au 
căzut „în adorarea/ întunecatelor abisuri". 

Dar au înţeles că au greşit drumul şi „S-au 
depărtat în căutarea/ De tăinuite paradisuri". 
S-au depărtat de păcat, căutând adevăratul 
Paradis, care e tăinuit pentru lumea aceasta. 

Episodul evanghelic de la Lc. 7, 38 a fost 
confundat cu alte relatări, de la Mc. 14, 3 şi de la 
In. 12, 3, în care alte femei au adus mir de nard 
curat şi l-au vărsat pe capul sau pe picioarele 
Domnului (evenimente profeţite în Cânt. Cânt. 1, 
11). 

Aluzie la ele face poetul şi atunci când, în 
opoziţie cu iubirea sfântă şi curată, defineşte 
poetic patima ca fiind „negre flăcări care ard" şi 
care Aprind grelele păcate/ Cu parfum păgân 
de nard" (Fecioara în alb III). 

Parfumul păgân de nard se înţelege a fi 
contrariul/ opusul mirului de nard curat, aşa 
după cum păcatul se opune lui Hristos şi Hristos 
păcatului. 

Există un parfum al patimei, dar e păgân... 

însă, în strofele din Fecioara în alb V, 
evocate mai sus, Ştefan Petică pare chiar că 
poetizează, în manieră simbolistă, relatarea 
evanghelică. 

Un argument îl constituie chiar alegoria: 
„noaptea neagră, fără stele". 


31 


Aceasta reprezintă o preluare din poezia 
Sfintei Casiana 2 4, care a poetizat episodul din 
Evanghelia Sfântului Luca, amintit mai sus: 


Doamne, femeia ceea ce căzuse 
în păcate multe, 
simţind Dumnezeirea Ta, 
luând rânduială de mironosiţă, 
şi tânguindu-se a adus Ţie mir 
mai înainte de îngropare, zicând: 

„Vai mie! Că noapte îmi este mie 
înfierbântarea desfrâului 
si întunecată si fără de lună 

pofta păcatului. 

Primeşte izvoarele lacrimilor mele, 
Cel ce scoţi cu norii apa din mare; 
pleacă-Te spre suspinurile inimii mele, 
Cel ce ai plecat cerurile 
cu nespusa plecăciune [etc.] 2 s. 


Imnul se cântă în Vinerea Mare. 
L-a remarcat, mai înainte, şi Eminescu, 
după cum am sesizat în altă carte: 

„Semnificativă ni se pare şi corelaţia 
care se poate stabili între o cunoscută 
cântare a monahiei-poete Casiana (despre 


2 4 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sfânta_Casiana. 

2 5 Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 577. 


32 


plângerea femeii păcătoase - ce se cântă în 
Săptămâna Patimilor - care a adus 
Mântuitorului mir şi care spune „că noapte 
îmi este mie înfierbântarea desfrâului şi 
întunecată şi fără de lună pofta păcatului") 
şi expunerea suferinţei amoroase a lui 
Ştefan cel Tânăr (din piesa omonimă): O 
sufletu-mi e-o noapte fantastică şi brună 
/Un vis fără de noimă, un cer fără de 
lună 26 (s. n.)" 2 7. 

Deşi Petică n-ar fi putut cunoaşte drama 
eminesciană Ştefan cel Tânăr, totuşi, e incitant 
faptul că la Eminescu apare expresia „noaptea 
brună" (un epitet shakespearian), a sufletului 
întunecat de păcate, iar Petică va scrie: „Bruna 
patimă răsare, cu-nţelesuri vechi, păgâne,/ De- 
nfioară-n voluptate ruga nopţilor bătrâne" 
(Fecioara în alb XVI). 

„Le-am însoţit", zice poetul, pe „marile 
pasiona te ". . . dar regretele nu întârzie să apară. 

Asemenea regrete au manifestat mai toţi 
poeţii: Bolintineanu, Eminescu, Arghezi, 
Barbu... 

Petică încearcă - tot în maniera lui 
Eminescu - o reîntoarcere la momentul iniţial, 
cel reprezentat în primul poem al acestui ciclu: 


26 M. Eminescu, Opere, VIII, ed. iniţiată de Perpessicius, 
studiu introductiv de Petru Creţia, Editura Academiaiei RSR, 
Bucureşti, 1988, p. 173. 

2 7 Gianina Maria-Cristina Picioruş, Eminescu şi literatura 
română veche. Universalism, vizionarism şi imagistică literară, 
Editura Universităţii din Bucureşti, 2013, p. 484. 


33 


Dar mă întorc din lunga cale 
De visuri roşii sângerată, 
Mi-e dor de-un cântec plin de jale, 
De-o adiere parfumată. 

S-ascult cuvintele grăite 
Ca într-un imn de fericire 
Asemeni rugilor şoptite 
Sub vechiul arc de mănăstire. 

Pe când deasupra aplecată 
în semn de veşnică iertare 

9 

Va coborî înseninată 
Privirea albelor fecioare. 

(Fecioara în alb, V) 


Melodia versurilor e lină, dulce, ca o litanie. 
Cântecul plin de jale este cel al imnelor 
bisericeşti, bizantine. Iar adierea parfumată e, 
de asemenea, cea a miresmelor liturgice. 

Poemele al Vl-lea si al Xl-lea ale ciclului 
sunt adevărate imne închinate frumuseţii 
feminine, atât celei pure, angelice, sufletului 
necorupt, cât şi celei care se transfigurează prin 
căinţă - Petică este primul nostru poet care 
apreciază frumuseţea spirituală redobândită 
prin pocăinţă: 


Tu eşti o albă rugăciune 
Nalţată-n templul sfânt al vieţei 


Asemeni rozelor plăpânde 
Ce-n ceasul clar al diminetei 
Zâmbesc de rouă tremurânde. 

Tu eşti o blândă rugăciune 
Asemeni binecuvântărei 
Ce din năltimea azurie 
Coboară-n faptul înserărei 
Pe-un val de lină armonie. 

Tu eşti o caldă rugăciune 
Ca o privire de madonă 
Iar vorba ta înaripată 

E un parfum de anemonă 
La o icoană întristată. 

Tu eşti o sfântă rugăciune 
Cazând pe frunţi în umilinţă, 
O, de-aş putea cunoaşte-odată, 
Pierdut în dulcea pocăinţă, 
Misterul rugeifărăpatăl 

* 

Fecioarele îngenunchiate 
Pe lespezi reci în mănăstiri 

Au frunţile încununate 
De slava dulcilor martiri. 

Fecioarele cari se-nchină 
în liniştea din mănăstiri, 
Au în privirea lor senină 
Ceva din tristele iubiri. 


35 


Fecioarele cari visează 
în învechite mănăstiri 
Stralucitoare-s ca o rază 
A misticelor fericiri. 

Dar sunt fecioare zbuciumate 
Ce plâng în negre mănăstiri. 
Ah, tragicele adorate 
în clipa albei pocăirii 


Sunt poate primele icoane din poezia 
românească, primele texte poetice (integrale) 
care pot fi socotite că imită modelul hagiografic. 

Eminescu a conceput, mai întâi, acest tipar 
iconic în lirica românească: 

>y Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea 
albă de cireş,/ Şi ca un înger dintre oameni/ în 
calea vieţii mele ieşi. /.../ Ş-o să-mi răsai ca o 
icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta 
purtând coroană"... (Atât de fragedă). 

Şi tot la Eminescu, fiica de împărat din 
Luceafărul este caracterizată astfel: „Cum e 
Fecioara între Sfinţi". 

Coşbuc, publicând Nunta Zamfirei în anul 
morţii lui Eminescu, împrumută de la acesta 
comparaţia: Zamfira e „Icoană-ntr-un altar s-o 
pui/ La închinat". 

însă, până la Petică nu există poeme întregi 
care să evoce Vieţile Sfinţilor. 

Mai mult, deşi maniera poetică este alta, 
felul în care sunt iconizate personajele versurilor 


36 


lui Petică ne trimite cu gândul la Antim 
Ivireanul, care, de asemenea, insista pe indicarea 
unor virtuţi sufleteşti şi pe construirea unei 
fizionomii spirituale ce poate fi caracterizată ca 
inefabilă sau chiar suprarealistă, depăşind 
interesul pentru amănunte mundane 28 . 

în poemul al Vl-lea al lui Petică, fecioara 
nici nu mai are trup, e numai „rugăciune": albă, 
blândă, caldă, sfântă. 

Depăşirea materialităţii se evidenţiază 
treptat: iniţial mai poate fi comparată cu o roză 
înviorată de roua vieţii - pentru că se află în 
„templul sfânt al vieţei" şi nu în biserică propriu- 
zis sau în mănăstire, aşa cum ne-a obişnuit 
poetul. Aceasta dacă nu cumva expresia „templul 
sfânt al vieţei" desemnează chiar Biserica. 

Conturul acesta, terestru încă, oricât ar fi de 
gingaş 2 ^ se dizolvă din ce în ce mai mult, 
devenind o binecuvântare care coboară din cer 
„pe-un val de lină armonie" - un val de cântec 
lin - şi apoi o privire sfântă şi o vorbă fără unde 
sonore, numai „parfum de anemonă/ La o 
icoană întristată". 

Totul e sugestie a spiritualizării. 


28 A se vedea: Gianina Picioruş, Antim Ivireanul: 
avangarda literară a Paradisului. Viaţa şi opera, Teologie 
pentru azi, Bucureşti, 2010, p. 264-288. 

Cartea se poate downloada din locaţia: 
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim- 

ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera- 

2010/. 

2 9 Dumitru Micu aprecia că „idealul de feminitate al lui 
Petică este fiinţa lilială, , frumoasa fără corp" sau cu un corp 
floral", cf. Dumitru Micu, Modernismul românesc, voi. I, De la 
Macedonski la Bacovia, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, p. 128. 


37 


E posibil ca Octavian Goga şi Tudor Arghezi 
să fi primit sugestii din poezia lui Petică. 

După Ştefan Petică, Goga este poetul care 
compune poeme ce ilustrează modelul 
hagiografic: Apostolul, Dascălul, Dăscăliţa, 
Plugarii, La groapa lui Laie etc. 

Mai multe strofe din poemele lui Petică par 
a fi decupate din poezia care... avea să apară în 
curând, a lui Goga: 

Peste toţi s-abate clipa 

Albelor înfiorări, 
Ruga-şi tremură aripa 
Blândelor înduioşări. 

Stinsă-i flacăra de vise 
Din trecutul greu şi-amar, 

Crini cu florile deschise 
Plâng la umbră de altar. 

(Fecioara în alb, I) 

* 


Apune soarele pe dealuri 
în slava purpurei de sânge 
Si răsunând adânc din valuri 
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge; 

De simţi o caldă adiere 
Trecând pe fruntea ta curată 
Ca şi o şoaptă care piere 
Sub bolta serei înstelată, 


38 


Să ştii că-i ruga mea senină, 
Ca visul nopţilor de vară /.../ 

Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece 
în zborul său primăvăratec, 
Si-i tot asa de alb si rece, 
Când se înalţă singuratec. 

Spre marea boltă luminoasă. 
Făcând durerea mai amară / .../ 

Si dacă roua clară cade 
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă, 
Când treci sub vechile arcade 
în parfumata noapte caldă, 

Nu-i roua rozelor în floare 
Căzută-n nopţile cu lună, 
Nici plânsul dulce de izvoare, 
Ci e iubirea mea nebună [...] 

(Fecioara în alb, XII) 

* 

Parfum de flori pălite şi uitate, 
Poem tăinuită-ntr-o petală, 
Te stingi în dureroasa-ţi voluptate 
în seara singuratică şi pală /.../ 

Visare-a unei roze gânditoare, 
Te stingi - un cântec leneş care piere - 


39 

Ci-nvie din usoara-ti tremurare 

5 5 

în sufletu-mi o stranie durere /.../ 

Viori care-au tăcut pe neaşteptate 
îşi plâng cântarea lor neisprăvită. 

Grăbiţi-vă! Din florile uitate 
Curând s-a stinge vraja tăinuită [...] 

(Când vioarele tăcură, XII) 

E de înţeles de ce Călinescu a susţinut că, în 
lirica lui Goga, există poezie pură. 

Tot el observa că Goga, ca şi Iosif, 
transpune simbolismul într-o poezie care este, 
tematic, tradiţionalistă3°. 

De asemenea, e posibil ca, din experienţa 
poetică a lui Petică, Arghezi să fi tras (definitiv) 
concluzia că profunda spiritualizare nu este 
deloc incompatibilă cu poezia modernă, 
dimpotrivă... 

Fecioara în alb VIII este o artă poetică, în 
care sunt implicate motive parnasiene, dar în 
care este evocat, din nou, tainic, şi Eminescu: 

Stingheră tinereţă străină de plăcere! 
Ea n-are roze-n plete, nici râsuri fericite, 
Şi amforele-s goale de vinuri strălucite 
Iar fata ei e fată de zbucium si durere. 

5 5 5 


3° Cf. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini 
până în prezent, ediţie nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. 
Piru, Ed. Vlad&Vlad, Craiova, 1993, p. 610. 


40 


în noapte-ntunecată se-nvăluie-n tăcere 
Cu straniu văl himeric pe doruri chinuite; 
Pe note lungi şi triste cu glasuri aiurite 
Porneşte singuratec un tragic Miserere. 

Eu nu am cântul vesel din temple larg deschise, 
Nici fruntea-ncununată de verzi cununi de palmi 
Caci viersul meu e viersul pierdut al unor psalmi 
Cântat sub grea povară din lumile de vise. 

Ci trec ca umbra-n giulgiu în nopţi de rătăcire 
Nălţând privirea stinsă spre ceruri zbuciumate; 
Sub paşii mei petale de flori îndurerate 
Se sting în invocarea de imnuri de iubire. 


în aproape toate poemele lui Petică există 
versuri cu valoare emblematică, chintesenţă 
sculpturală a unor gânduri sau sentimente. în 
cazul acestui poem: „viersul meu e viersul 
pierdut al unor psalmi/ Cântat sub grea povară 
din lumile de vise". 

E pentru prima dată - în volum - când 
autorul încearcă să-şi definească poezia. Şi îşi 
defineşte versurile ca fiind psalmi... 

Drama lui, ca şi a lui Eminescu, aşa cum o 
expune în permanenţă în lirica sa, este drama 
omului care are idealuri sfinte într-o lume 
coruptă şi murdară. într-o lume din care 
credinţa şi sfinţenia au fost eliminate, pentru 
care orice dor sfânt este un ecou îndepărtat al 
unor epoci... revolute. 


41 


însă nu toate sufletele au devenit atât de 
sumbre dintr-o dată, încât să nu mai aibă nimic 
sfânt, doar pentru că aceasta este filosofia 
oficială a erei moderne. 

Sufletele sensibile de poeţi au observat 
grotescul unui simulacru de viaţă fără 
Dumnezeu şi l-au exprimat în arta lor, 
romantică şi simbolistă, tocmai prin nostalgia 
pentru epoca medievală, care părea barbară, 
dar care reînvie în conştiinţa acestor poeţi ca 
superioară din punct de vedere spiritual unei 
contemporaneităţi lipsite de profunzime. 

De aceea, cadrul medieval e propice poeziei 
şi iubirii, reprezentând o epocă istorică (poate 
singura) în care importanţa primordială o avea 
sufletul, lăuntricul spiritual, iar nu aparenţa. 

Poeţii aceştia trăiesc într-o epocă a 
decadenţei, într-un timp de opulenţă materială, 
o epocă a luxului afişat ostentativ în dauna celor 
defavorizaţi, ignoraţi de societate. 

Este motivul pentru care motivele 
parnasiene şi simboliste ale decadenţei se 
amalgamează, în poezia lui Petică (şi, în general, 
în poezia simbolistă românească) cu nostalgia 
unui veac al credinţei luminoase, a unei lumi în 
care omul avea şi suflet, şi dor de mântuire, şi nu 
era doar o fiinţă flască, interesată numai 
de... voluptatea materiei. 

Poemul de mai sus invocă tocmai o 
„stingheră tinereţă străină de plăcere": 
tinereţea poetului îmbătat de idealuri sfinte şi nu 
de visuri de plăcere (cum ar fi spus Eminescu). 


42 


„Cântul vesel din temple larg deschise" şi 
,fruntea-ncununată cu verzi cununi de palmi 
[frunze de palmieri] " trimit la un ideal de poezie 
propriu antichităţii clasice. Dar sunt, totodată, şi 
aluzii la poezia conjuncturală, circumstanţiată 
de situaţii anume, care se cer elogiate în versuri 
(un maestru al ei fusese Alecsandri). 

Petică ilustrează aici imaginea poetului în 
vogă, iubit de societate, pentru că îşi cheltuie 
talentul pentru a imprima în versuri impulsurile 
autoidolatre ale semenilor, care îi atribuie astfel 
cununile de palmi ale recunoaşterii lui publice ca 
poet înzestrat. 

Istoria se repetă... din antichitatea idolatră 
şi până în contemporaneitatea care s-a întors la 
idolatrizarea propriilor patimi. 

în locul acestei situaţii (pe care o detestă şi 
Eminescu în Scrisoarea II), Petică preferă ca 
poezia lui să fie „viersul pierdut al unor psalmi", 
adică al unui cântec de jale, adânc, exprimat de 
profundis: „Din tainice adâncuri de gânduri 
nepătrunse/ Un veşnic de profondis se-nalţă- 
untunecat [tainic/ misterios/ obscur pentru cei 
ce nu înţeleg] " va spune în poemul Când vioarele 
tăcură XIX. 

De asemenea, referinţele la psalmi şi la 
Psaltire sunt recurente în lirica sa, ca la o poezie 
autentică, cu semnificaţii abisale. Este foarte 
posibil să nu-i fi fost deloc indiferent faptul că 
fundamentul liricii româneşti îl reprezintă chiar 
Psaltirea în versuri sl lui Dosoftei. 

Remarcăm faptul că, deşi există o anumită 
sonoritate poetică şi o ambianţă simbolist- 


43 


parnasiană, care pare, în acelaşi mod, proprie şi 
liricii lui Macedonski, diferenţa între cei doi 
poeţi, în ceea ce priveşte atitudinea faţă de 
problematica evocată, este colosală. 

Macedonski, care nu e niciodată decis în 
ceea ce priveşte idealul ori tehnica poetică, pare 
să aibă, în Nopţi, o perspectivă similară cu a lui 
Petică, pentru ca în alte poeme să exhibe porniri 
contrare^ 1 . 

Pentru lumea contemporană - aşa cum 
apare într-un poem postum - Petică se 
ipostaziază ca un poet tulburător care, sub 
„lucruri care par de mult ştiute", ascunde „para 
unei lumi necunoscute": 

Sunt demonu-nfricats 2 cu tristă faţă, 
Cu râsu-n veci amar, cu fruntea arsă; 
în mintea mea sărmana voastră viată 
Şi lumea îşi găsesc icoana-ntoarsă. 

Pe mantia de umbră-a vietei voastre 
Pun fluturii de-argint ai vervei mele 
Şi glumele ce-n nopţile albastre 
Le-nalţ cutezător până la stele. 

în ochii voştri mari ca de vitei 
Şi vecinie aplecaţi către pământ, 
Cu viersul meu eu ştiu s-aprind scântei 
Şi paterni care ard de focul sfânt. 

3 1 A se vedea articolul nostru: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/02/25/sonetul- 
macedonskian-avatar-sonetul-nestematelor/. 

3 2 înfricat avea sensul de înfricoşător, în limba română 

veche. 


44 


Din vise dureroase am luat 
Cuvinte-n care tainele vibrează 
Adânc si strălucesc asa ciudat^ 

5 9 

Când sufletu-mi aprins le-nviorează. 

în vorba mea de glume înflorită 
Sunt lucruri care par de mult ştiute, 
Desi viata lor e chinuită 
Depăra unei lumi necunoscute. 

Dar ce vă pasă? Râsul zgomotos 
Ajunge să vă-mbete de plăcere 
Şi viersul meu se pierde dureros 
Cu dulcea sa comoară de mistere. 

De-aceea prin mulţimea ghiftuită 
De râsul plămădit de mine însumi, 
Desi trecând cu fruntea încreţită, 
Eu râd ca nu cumva să-mi aud plânsu-mi. 

(Poemul X din voi. postum Cântecul toamnei) 


Am adus în discuţie aici acest poem, pentru 
că ni s-a părut o artă poetică la care ar trebui să 
luăm aminte. 

Demonismul poetului, ca şi al lui Eminescu, 
constă în atitudinea de respingere pe care o are 
faţă de lumea care îl înconjoară, de revoltă faţă 
de imobilismul ei spiritual şi faţă de ipocrizia ei. 


33 Alt cuvânt utilizat cu semnificaţia din lexicul românesc 
vechi: ciudat = minunat. 


45 


Sau, mai degrabă, lumea îl priveşte pe el ca pe un 
demon, datorită insurecţiei sale contra valorilor 
ei superflue. 

Ceea ce nu e deloc totuna cu adevăratul 
demonism, cunoscut din perspectivă religioasă. 

Petică împrumută ironia şi invectivele 
eminesciene, lesne de recunoscut, poezia lui 
purtând mesajul unor strofe din Rime 
alegorice^, dar şi din multe alte versuri sau 
poeme ale genialului său înaintaş, faţă de care nu 
îsi ascunde admiraţia. 

însă ceea ce este deosebit, în acest caz, este 
faptul că poetul vorbeşte deschis despre 
„cuvinte-n care tainele vibrează" şi despre 
„viersul meu /.../ Cu dulcea sa comoară de 
mistere". 

E una din rarele ocazii - dacă nu cumva 
unica - în care Petică avertizează asupra 
caracterului autentic al poeziei sale, asupra 
faptului că nu e un simplu epigon eminescian, 
că, folosind de multe ori mozaicuri din poezia lui 
Eminescu, a urmărit să creeze o lirică distinctă, 
nouă, dar care să se apropie de profunzimile 
aceluia. 

Pericolul indicat este ca o lume mult prea 
superficială să le treacă uşor cu vederea, 
considerând că spune lucruri de mult ştiute. 

Poetul ne avertizează, de asemenea, că 
încearcă să construiască o poezie de mistere, 
care să fie o subtilă sugestie a unor gânduri, 
sentimente şi atitudini caracteristice autorului, 


34 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Rime_alegorice. 


46 


ocult ând detaliile explicite. O poezie care incită 
cititorul la o adâncă reflecţie... 

Poemul notat cu numărul IX, din ciclul 
Fecioara în alb, îi este dedicat în întregime lui 
Eminescu: 

Era odată-un prinţ vestit 
Cu ochii trişti, cu faţa blândă, 

Un viers de cântec rătăcit 
Doinea în vorba-i tremurândă. 

Pe tristul prinţ cu ochii mari 
Un gând adânc de pribegie 
Spre negrii codri solitari 
îl îndemna cu viclenie. 

Ah, pală-i floarea de cicoare 
Ca floarea dorului ce moare! 

Un cal şi-o spadă şi-a gătit 
Şi s-a piedut în depărtare, 
Vai, blândul, tristul prinţ vestit! 
Ce trişti sunt crinii pe cărare! 

în urma lui îngândurat 
Privea un chip alb de fecioară, 
Dar numai colbul argintat 
Sejoacă-n razele de seară. 

Ce trista-i floarea de cicoare, 
Ah, floarea dorului ce moare! 


47 

Trecut-a timp şi s-au lăsat 
Dureri pe-ntinsa-mpărăţie 
De dorul celui ce-a plecat 
Pe lungul drum de pribegie, 

Iar ochii candizi şi albaştri 
Ce-au plâns pe urma frumuseţei 
Păreau pe ceruri nişte aştri 
Pierind în zarea diminetei. 

5 

Şi plânge floare de cicoare 
Ah, floarea dorului ce moare! 

Târziu de tot a revenit 
într-un amurg de toamnă rece. 
Vai, blândul, tristul prinţ vestit 

Era o umbra care trece 

înfasurată-ntunecat 
în greaua mantie de vise: 
Domnea tăcere în palat, 
Fecioara palidă murise. 

Uscată-i floare de cicoare 
Ah, floarea dorului ce moare! 

Nu e greu de recunoscut prinţul din O, 
rămâi.. .35, poetul ademenit de „negrii codri 
solitari", rătăcitor ca un cavaler medieval în 
căutarea unui ideal de iubire şi de poezie 
romantică. 


35 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/0,_rămâi.. 


48 


Floarea de cicoare este eminesciana floare 
albastră^ 6 (simbolul novalisian al idealului de 
neatins în această lume), pe care, înaintea lui 
Petică, a autohtonizat-o astfel Coşbuc37. 

Iar „colbul argintat", care „se joacă-n 
razele de seară", este o nouă transpunere a unei 
viziuni poetice de mare profunzime din lirica 
eminesciană: 

„Precum pulberea se joacă în imperiul unei 
raze,/ Mii de fire viorie ce cu raza încetează,/ 
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea 
adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai 
ţine încă..." (Scrisoarea I). 

E raza harului creator al lui Dumnezeu, 
care „tot mai ţine încă" lumea aceasta întru 
fiinţă... 

Visul de iubire s-a stins, prinţul „a revenit/ 
într-un amurg de toamnă rece" şi a găsit o lume 
străină {„Domnea tăcere în palat,/ Fecioara 
palidă murise")... din care a şi plecat nu după 
multă vreme. 

Evocările lui Eminescu, în poezie, au 
început la scurtă vreme după plecarea lui din 
această lume. 

Traian Demetrescu scrie, la moartea lui 
Eminescu, unul dintre cele mai autentice poeme 
de acest fel (departe de patetismul nesincer şi 
inadecvarea cu care este invocat în tot felul de 
prilejuri, în care se aduce mai mult un prejudiciu 
memoriei lui, prin fariseismul manifestărilor, în 
loc să fie cu adevărat omagiat): 


3 6 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Floare_albastră. 

37 Idem: http://ro.wikisource.org/wiki/Mânioasă. 


49 


Şi nu mai eşti!... O groapă sub rânjetele-i crunte 
Cuprinse necuprinsul din geniala-ţi frunte! 
Şi după cum în viaţă a fost eternul dor: 
Tu dormi, tu dormi acuma sub teiul plângător! 

Iar vântul când va bate, în gârbovita iarnă, 
Puzderii de zăpadă desupră-ţi o s-aştearnă; 
Si vara o să-ti cânte cu freamătul său trist, 

5 5 7 

Cum l-ai cântat tu, dulce al poeziei Cristl 

Când moartea-ţi mă cuprinse de plângeri fără margini, 
Erai cu mine-alături: în veşnicile-ţi paginii 
Te-am înţeles atuncea mai mult... apoi mi-am zis 
Că poarta nemuririi chiar moartea ţi-a deschis! 

Dormi!... Ţeasta ta o-ncape un biet coşciug de scânduri, 
Ea, ce-a-ncăput în viaţă un univers de gînduri!... 

O! Dormi, sub dulcea pace din al veciei cort, 
Etern poet! căci numai pentru cei morţi eşti mortl 

(Lui Eminescu) 


Simboliştii s-au revendicat din Eminescu 
destul de convingător: Tradem, Ştefan Petică, N. 
Davidescus 8 ... 

Doar Macedonski l-a negat (din păcate cu 
ura înverşunată si iraţională a inamicilor 

5 5 5 


3 8 A se vedea: 

http : //ro . wikipedia. org/ wiki /Nicolae_Davidescu . 


abjecţi), deşi în poezie s-a inspirat copios din 
creaţia acestuia... 39. 

Cu toate că poeţi ca Traian Demetrescu sau 
Petică i-au fost apropiaţi lui Macedonski, se 
observă, din poezia lor în primul rând (chiar 
dacă nu ar exista afirmaţiile lor, care ne 
încredinţează asupra impresiei poetice), că 
adevăratul inspirator a fost Eminescu. 

Pe Tradem şi pe Ştefan Petică, Macedonski 
i-a sprijinit în carierea literară, dar, cu toată 
prietenia şi simpatia lor faţă de promotorul noii 
direcţii literare, ei îl indică pe Eminescu a fi 
autorul adevăratei revoluţii în lirica românească. 

5 

Poemele lui Tradem şi Petică ne îngăduie să 
credem că înţelegerea operei lui Eminescu a fost 
profundă... 

Atât Traian Demetrecu, cât si Ştefan Petică 

' 55 

au fost poeţi cu un orizont literar cuprinzător, 
iar aprecierea lor la adresa predecesorului 
romantic nu este deloc subiectivă sau 
superficială. 

Au existat şi voci radicale, precum cea a lui 
N. Davidescu, care a contestat în termeni 
categorici aportul lui Macedonski la formarea 
poeziei româneşti simboliste, insistând pe rolul 
jucat de Eminescu. 

Davidescu scrie un articol, în 1912, publicat 
în Viata Românească, în care îl desfiinţează 

5 ' 5 


39 Macedonski face parte din tagma celor care ştiu să se 
instruiască, învăţând enorm de mult de la cineva şi, în acelaşi 
timp, doresc să îl anihileze pe cel de la care învaţă, pentru a-şi 
asuma merite care nu li se cuvin - sau care li se cuvin într-o 
măsură mult mai mică în comparaţie cu ceea ce îşi arogă ei. 


51 

practic pe Macedonski4o şi îl declară pe 
Eminescu adevăratul precursor al 
simbolismului. 

Asupra acestuia sperăm să revenim... 

O legendă medievală, Tristan şi Isolda^ 1 , 
ilustrează o altă situaţie dramatică, din panoplia 
poveştilor de iubire - în Fecioara în alb X: 

Si nota fu si mai sonoră 
Şi gravă ca o invocare 
A dragostelor triumfale 
La singuratice altare. /.../ 

„Isolda! Albă ca o rugă, 
O, lasă zilele-asfinţite; 
E noapte neagră-n al meu suflet 
Şi plâng cântările iubite!" /.../ 

„Tristan! O, lasă gândul aprig 
Spre stinse zile să mă poarte; 
Iubirea noastră arzătoare 
Mai grea îmi pare către moarte!" 


4° El afirmă: „Citirea, mai ales în bloc, a scrierilor lui 
[Macedonski] lasă o impresie penibilă de sărăcie mozaicată şi 
nedumereşte asupra drepturilor pe care şi-a rezemat pretenţiile. 
Niciodată un mânuitor al condeiului nu a fost mai lipsit de 
personalitate şi în acelaşi timp mai zgomotos. [...] 

Poetul [în general, adevăratul poet] suferă personal, 
gândeşte personal şi trăieşte în funcţia unui ideal personal. 
Macedonski însă a suferit la modă, a gândit oportun şi a trăit în 
funcţia unui negativ ideal de ură", apud Z.[igu] Ornea, 
Poporanismul, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, n. 3, p. 392-393. 

4 1 A se vedea: 

http : //ro . wikipedia. org/ wiki /Tristan_şi_Isolda. 


52 


Şi braţe albe, zbuciumate 
Spre cer se-ntind în a lor ură, 
Căci au băut eroii tragici 
Din fermecata băutură. 

Si nota fu si mai sonoră 

Şi gravă ca o evocare 
A dragostelor ce omoară 
într-o supremă-mbrăţişare. 


O sugestivă indicare a simbolismului ca 
perspectivă poetică o reprezintă chiar referinţa, 
din debutul poemului, la nota sonoră. 

E un preambul poetic neobişnuit. Mai rar o 
poezie care să înceapă printr-o imagine 
auditivă, destinată să devină apoi refren şi 
motivul central al poemului, elementul lui 
principal de coeziune. 

Petică ar fi putut scrie o baladă. Dar epicul 
devine, în versurile lui, pretext pentru a 
ilustra... tensiunea sentimentului, a vieţii 
interioare. Pentru a picturaliza auditiv 
sentimentul de iubire sau, mai bine zis, 
desfăşurarea lui într-un crescendo neînstrunat 
decât de moarte. 

„Nota gravă" se intensifică până acolo unde 
sunetul nu se mai aude: 

Si nota fu si mai sonoră 
Şi gravă ca o invocare 
A dragostelor triumfale 


53 


La singuratice altare. /.../ 

Si nota fu si mai sonoră 
Şi gravă ca o renunţare 
La dragostile ce-au fost plânse 
în cea din urmă îmbrăţişare. /.../ 

Si nota fu si mai sonoră 
Şi gravă ca o blestemare 
A dragostelor sângeroase 
în greul ceas de remuşcare. /.../ 

Si nota fu si mai sonoră 

Şi gravă ca o evocare 
A dragostelor ce omoară 
într-o supremă-mbrăţişare. 


Creşterea în intensitate a sunetului e 
marcată numai prin repetiţie... 

E o notă particulară, o notă de dramatism 
care/ace tot „spectacolul" vieţii. 

O notă esenţială într-o simfonie dureroasă. 

O notă a maximei sensibilităţi... 

Povestea de iubire e însoţită de un cântec 
subliminal. Ceea ce „ascultă" îndrăgostiţii sunt 
acordurile fiinţei lor, încordarea lor 
sentimentală şi spirituală, care devine... din ce în 
ce mai sonoră. 

Numai că simfonia e wagneriană^ 2 , e 
„zbuciumată" ca sufletul Isoldei (Wagner e 


4 2 A se vedea: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wagner. 


54 


autorul operei muzicale Tristan şi Isolda^) şi se 
sfârşeşte brusc, într-o explozie de dramatism... 

Pentru prima dată în poezia românească, 
desfăşurarea epică se transformă într- 
o... evoluţie simfonică, iar sentimentele umane 
sunt exprimate melodic, punctând depăşirea în 
intensitate sl ceea ce se poate nota prin 
echivalente empirice. 

în această direcţie s-ar putea însă identifica 
şi unele preludii eminesciene, ca şi în alte cazuri. 

Dar simbolismul preia, şi la noi, o bună 
parte din temele romantismului - ca spre 
exemplu, interesul pentru evul de mijloc -, 
dezvoltându-le însă într-o partitură nouă. 

E un aspect care a fost mai puţin evidenţiat 
la noi. Dumitru Micu - care face observaţia că 
„modernismul spaniol n-a fost deloc 
antitradiţionalist", iar simbolismul a însemnat 
chiar un „curent de renaştere naţională" în 
Belgia (menţionând şi că Iorga a tradus din 
Verhaeren44) şi Irlanda -, remarcă următoarele 
în legătură cu poezia noastră: 

„Asemănător în unele aspecte cu 
mişcările analoge din alte literaturi, vestice 
şi estice, deosebit de acestea în altele, 
simbolismul românesc n-a marcat, în 
evoluţia poeziei autohtone, asemenea altor 
simbolisme, un moment de ruptură sau de 
răspântie, nici prin autonomizarea 


43 Idem: 

http : //ro . wikipedia. org/ wiki/Tristan_şi_Isolda_(operă) . 

44 Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Emile_Verhaeren. 


55 


esteticului, nici prin recuperarea calităţii 
artistice pierdute, nici chiar prin 
introducerea de noi tehnici poetice. L-a 
marcat prin altceva. 

Ca mişcare strict literară, unele dintre 
componentele prin care se situează în 
raport mai mult de continuitate decât de 
discontinuitate faţă de literatura 
precedentă îl definesc în mai mare măsură 
decât cele contrare"45. 

După cum a declarat înr-un interviu, chiar 
Bacovia părea preocupat de autohtonizarea 
poeziei (ceea ce nu ne miră deloc, pentru că, în 
opinia noastră, autohtonizare nu înseamnă, cum 
considera Călinescu, numai a scrie făcând 
referiri la istoria şi geografia patriei): 

„Deşi am citit în tinereţe pe Rimbaud, 
Baudelaire, Laforgue şi alţii, n-am simţit 
sufletul românesc vibrând lângă ei. Alt 
neam, altă limbă. [...] 

Noi trebuie să ne străduim pentru 
originalitatea noastră. Să devenim o fiinţă 
organică, nu paraziţi şi maimuţe"4 6 . 

Originalitatea şi continuitatea sunt două 
condiţii esenţiale pentru existenţa unei 
literaturi. Ceea ce nu înseamnă că nu pot apărea 


45 Dumitru Micu, op. cit., p. 62-64. 

4 6 I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia, în rev. Viaţa 
literară, IV, nr. 107, 13-27 aprilie 1929, apud Idem, p. 70. 


56 


paraziţi şi maimuţe şi printre unii care ar vrea să 
fie obstinat tradiţionalişti. 

9 9 

Fundoianu spunea undeva că adevăratul 
tradiţionalism înseamnă a duce mai departe 
opera predecesorilor. 

Simboliştii noştri nu se considerau anti- 
tradiţionalişti sau anti-naţionali. Dimpotrivă, 
chiar Petică menţiona, în articolele sale, că 
„specificul naţional e infuzat în orice creaţie 
poetică, inclusiv simbolistă" şi că „simbolismul a 
venit să deştepte, să formeze, să ajute la libera 
înflorire a geniului nostru naţional'^. 

După cum am văzut (şi vom avea în 
continuare ocazia să observăm), Petică nu face 
altceva decât să continue programul lui 
Eminescu, acela de a crea o poezie modernă 
utilizând sugestii (de ordin tehnic şi tematic, mai 
adesea, dar şi de profunzime) din marea poezie 
europeană (din poeţii frecventaţi şi admiraţi de 
el), dar raportându-se totodată, în permanenţă, 
şi la propria tradiţia lirică - şi nu numai la cea 
recentă, ci la toată tradiţia poetică românească. 

Petică pictează în versuri şi câteva peisaje 
foarte stilizate şi profund spiritualizate: 

Părea o mare-nvăpăiată 
Măreaţa boltă purpurie 
Scaldată-n aurul de seară: 
Un cer de veche tragedie. 

Plutea o-ntinsă dezolare 


47 Cf. Lidia Bote, op. cit., p. 262. 


57 

Ca o mânie aruncată 
în şoapta vânturilor triste /.../ 

(Fecioara în alb X) 

* 

Apune soarele pe dealuri 
în slava purpurei de sânge 
Si răsunând adânc din valuri 
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge; 

De simţi o caldă adiere 
Trecând pe fruntea ta curată 
Ca şi o şoaptă care piere 
Sub bolta serei înstelată, 

Să ştii că-i ruga mea senină, 

Ca visul nopţilor de vară, 

Ce se înalţă-n umbra lină 
în ceasul jertfelor de seară. 

(Fecioara în alb XII) 

* 

Eu sunt un imn duios ce plânge 
Pe triste note de viori, 
Pe când în zări, pribeag, se stinge 
Amurgul rece de fiori. 

Şi în grădina ce visează 
Sub adierile de vânt 


58 


E numai un parfum în rază 
Si viersul lin al unui cânt. 

(Fecioara în alb XV) 


Poetul e un maestru al peisajelor 
transfigurate, realizate în puţine cuvinte, dar 
sugestive. 

Natura lui, terestră sau cosmică, e jumătate 
materială şi jumătate spirituală, e redefinită, 
căpătând proprietăţi care depăşesc imanenţa şi 
percepţia obişnuită. 

Comparaţiile lui sunt empirice doar până la 
un punct: bolta purpurie se poate asemăna cu o 
mare-nvăpăiată, dar aurul care o scaldă 
semnifică, în mod sigur, altceva: o traversare 
într-o altă dimensiune, preponderent spirituală. 

Aurul e sigiliul iconic al harului... iar văpaia 
purpurei se caldă în aur. 

Se pierde în aur... 

Purpuriul şi văpaia pot caracteriza, prin 
temperatura cromatică, congestia vieţii, pe când 
aurul indică alunecarea într-o altă existentă. 

Sentimentul este că lumea aceasta se 
scurge undeva dincolo... 

S-a spus că simbolismul, în esenţa sa cea 
mai pură, se bizuie tocmai pe teoria existenţei 
unei realităţi suprasensibile, depăşind 
posibilităţile de cunoaştere obiectivă. Şi că la 
această realitate transcendentă se poate ajunge 
numai prin intuiţie, ea neputând fi descrisă, ci 
numai simbolizată sau sugerată. 


59 


Pentru reprezentanţii acestui tip de 
simbolism, cunoaşterea pleacă din interior spre 
afară: fundamentală este realitatea lăuntrică si 

5 

interesul poetic nu vizează lumea exterioară. 

Din această perspectivă, Ştefan Petică este, 
între poeţii români, cel mai aproape de esenţa 
pură a simbolismului. 

Soarele care apune „în slava purpurei de 
sânge" este în tainice corespondenţe cu Jertfele 
de seară". 

Amurgul rece de fiori" e un peisaj 
descriind... o stare de spirit. 

Iar grădina a cărei trăsătură esenţială e 
„numai un parfum în rază" reprezintă o 
descriere sublimată sugerând o realitate 
sublimă. 

Studiind cu mare atenţie poezia lui 
Eminescu, ca şi lirica prerafaelită şi simbolistă, 
Petică a ajuns la o sensibilitate aparte şi la 
capacitatea de a exprima chiar idei mistice în 
imagini poetice de o deosebită concentrare 
metaforică şi alegorică. 

Grădina lui e caracterizată prin parfumul 
luminii ei şi prin cântecul lin. 

O rază de lumină înmiresmată... 

La simbolişti, parfumurile, din simbol al 
volatilităţii si efemeritătii devin un simbol al 

5 5 5 

inefabilului paradisiac/ edenic, al transcenderii. 
Semnificaţiile acestea erau vizibile încă din 
poezia lui Bolintineanu şi Eminescu. 

De fapt, cele două semnificaţii, antagonice, 
se îngemănează: moartea şi transcenderea. 


60 


Sentimentul pe care îl emană poezia 
simbolistă, utilizând motivul parfumurilor, este 
că lucrurile concrete au nevoie de inefabilizare, 
că trebuie să se spiritualizeze, pentru a depăşi 
efemeritatea contingenţei terestre. 

Lucrurile corporale, grele, ar trebui să 
capete un trup de parfum, pentru a ajunge 
dincolo, un trup eteric, înmiresmat, bălsămit. 

Aşa încât grădina cu parfum în rază capătă 
conotaţii întreit spirituale, pentru că deopotrivă 
grădina, parfumul şi lumina/ raza sunt 
simboluri ale eternităţii edenice, ale inefabilului 
dumnezeiesc. 

Treimea de simboluri se poate interpreta şi 
ca sugestie mistică, trimiţând la Dumnezeul 
treimic, Creatorul grădinii Raiului. 

Adierile de vânt" şi „viersul lin al unui 
cânt" întregesc această atmosferă paradisiacă. 

Cu toate că nu este un sonet (cel de-al 
treilea ciclu al volumului, Moartea visurilor, 
este alcătuit exclusiv din sonete), poemul 
Fecioara în alb XIII încearcă să refacă 
atmosfera sonetelor „erotice" ale lui Eminescu, 
precum Afară-i toamnă^ 8 , Sunt ani la mijloc^, 
Când însuşi glasul^ 0 , Iubind în taină^ 1 


4 8 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Afară-i_toamnă. 

49 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Sunt_ani_la_mijloc. 
5° Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Sonete_CEminescu). 
5 1 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Iubind_în_taină... 


61 


(antume), Stau în cerdacul tău$ 2 , Gândind la 
tiness (postume - din multele sonete 
eminesciene postume -, deşi nu ştim dacă Petică 
le-ar fi putut cunoaşte), cu melanjul lor de 
voluptate şi serafism: 

Coboară seara blândă umbrind albastra cale 
Şi pacea lin se lasă în gândurile tale; 
Pe fata ta tristeţea de-aducere aminte 

5 9 

A pus melancolia profilurilor sfinte 
Când singur visul tainic, în preajmă stă veghind. 

/-/ 

Ci arsă e-a mea frunte de apriga dorinţă 
Şi buzele-s setoase de dulcea suferinţă 
A caldelor săruturi vibrând de voluptatea 
Ce plânge-n noaptea sfântă, vrăjind singurătatea 
în care flori albastre visează adormind. /.../ 

Şi-acum, când întrupată, frumoasă înainte 
Te am, ce văl de ceaţă coboară pe-a mea minte 
Şi-ntunecă privirea, de tremur să nu piară 

Vedenia-ti, ca fata nălucilor de seară 
în dulce-amurg de vara fantastice plutind? 


Petică atinge muzica poeziei lui Eminescu: 
„Şi pacea lin se lasă în gândurile tale"... 


5 2 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Stau_în_cerdacul_tău... 

53 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Gândind_la_tine. 


62 


Citind şi studiind poezia lui Eminescu, 
intuiţiile lui Petică sunt fenomenale. Transpuse 
în versuri proprii, acestea capătă aspectul unor 
excepţionale cristalizări, obţinute în urma unui 
proces de re-reflexivizare a sentimentelor şi de 
expunere a lor într-o nouă formă artistică. 

Reforma se produce în plan estetic 
(referenul însă, deşi este tipic simbolist, are un 
conţinut romantic si un caracter retoric, 

5 5 / 

totodată: >y Ah, câte visuri blonde văzut-am eu 
murind!"), dar, în acelaşi timp, poetul năzuieşte 
către atingerea unei noi trepte sl trăirii filosofico- 
metafizice. 

Sub acest aspect, profilul feminin apare mai 
spiritualizat decât în poezia lui Eminescu, ridicat 
mai presus de idolul marmorean pe care îl 
însufleţeşte şi îl sfinţeşte doar iubirea poetului 
romantic şi însăşi nostalgia iubirii. 

Femeia e tainic iconizată, căpătând 
„melancolia profilurilor sfinte". 

Faptul că melancolia sau tristeţea adâncă 
a sufletului este cea care profilează sfinţenia în 
om reprezintă o cugetare ortodoxă. 

Se poate spune şi că la Eminescu existau 
sugestiile acestei interiorităţi feminine, care se 
pot citi în lumina pe care o emană/ o iradiază 
fiinţa ei, dar Petică conceptualizează 
interpretarea acestei lumini tainice, desenând-o 
într-un contur spiritualizat: profiluri sfinte. 

Eminescu picta, în culori calde, 
dinamismul luminos al vieţii interioare, făcea să 
strălucească potenţele psihologice şi spirituale 
ascunse în lăuntrul frumuseţii ei sculpturale. 


63 


Petică sintetizează aceste nuanţe, 
cristalizează tumultul eminescian sub o formă 
lirică caracteristică simbolismului gnostic/ 
intelectualizant. 

Remarcăm continuitatea frazeologic- 
ideatică a versurilor, prelungirea mallarmeană sl 
ideii poetice pentru a-i dilua aspectul grosier, 
descompunând certitudinea concretului fixată 
într-o aserţiune simplă. 

Versurile curg unele în altele sau unele spre 
altele, sugerând alergarea după un ideal care nu 
poate fi atins, pentru că nu este terestru şi nu se 
poate imprima prin tehnicile artei empirice^. 

Sugestiile formale ale poeziei se împletesc 
cu cele ale meditaţiilor despre destinul iubirii. 

Iubita este „întrupată, frumoasă" înaintea 
lui şi totodată „vedenia" iubirii lui. 

Temerea (ilustrată interogativ) este ca nu 
cumva iubirea pe care o vede întrupată să fie 
numai plasticizarea „nălucilor de seară 
/..fantastice plutind" în înserările de vară, în 
care „dulce" se aprinde dorul. 

Ezitarea între întruparea idealului (care 
aduce cu sine un caracter de voluptate în acelaşi 
timp dorit şi nedorit) şi visarea dulce la acest 
ideal îi fusese specifică şi lui Eminescu, ca şi 
sugestia transplantării acestei reflecţii în planul 
artei. 

Voluptatea şterge „melancolia profilurilor 
sfinte" şi, la rândul ei, melancolia tristeţii şi a 


54 Simbolismul vroia să sugereze depăşirea ideii de artă 
care poate ajunge la un rezultat definitiv. Dincolo de programul 
poetic, se poate observa însă clasicizarea vagului... 


64 


meditaţiei asupra condiţiei umane atenuează 
voluptatea şi angelizează iubirea, transportă 
sentimentul în planul diafan al vedeniilor. 

Tabloul din strofa primă, al iubitei profilate 
în amintirea poetului ca o femeie sfinţită de 
regretele căinţei (,,tristeţea de-aducere 
aminte"), asupra căreia se pogoară pacea, 
îndurarea dumnezeiască si înseninarea celestă 
(„Coboară seara blândă umbrind albastra cale/ 
Şi pacea lin se lasă în gândurile tale"), 
reprezintă contemplarea care trezeşte din nou 
pasiunea poetului. 

Şi aceasta pentru că el e o fiinţă spirituală 
profundă, atrasă de spiritualitatea pe care o 
degajă persoana iubită. 

Iubirea se reaprinde şi se manifestă cu 
voluptate {„arsă e-a mea frunte de apriga 
dorinţă/ Şi buzele-s setoase de dulcea suferinţă/ 
A caldelor săruturi..."), dar voluptatea care 
vibrează „vrăjind singurătatea" (o aliteraţie 
sugerând tremurul interior), în mod straniu, nu 
aduce cu sine împlinirea. 

în clipa întrupării frumoasei dorite, poetul 
se teme ca nu cumva unda dorinţei sale 
năvalnice să facă să piară vedenia sa. 

Vibraţia patimei stinge candela vedeniei, 
risipeşte vederea iubitei în ipostază sfântă, 
serenă. 

Frumoasa întrupată este o imagine reală, 
concretă, care se opune întrucâtva vedeniei „în 
dulce-amurg de vară". Pentru că realitatea 
presupune patima, în timp ce contemplarea 
născută de iubire spiritualizează dorul şi rectifică 


65 


imaginea iubitei, transformând-o într-un profil 
sfânt. 

De aceea, în ultima strofă, poetul îşi 
aplanează sentimentele năvalnice şi, fără să 
renunţe la dorinţa unei prezenţe vii, reale, îi 
subtilizează trăsăturile: 

Sub farmecul din juru-mi lin dreapta mi-aş întinde 
Şi mijlocul subţire în braţe l-aş cuprinde. 
Ah, mijlocul ce pare o ramură-nflorită 
De albe roze pale, în noaptea-nvăluită 
în mantia albastră de stele strălucind! 

Poetul care şi-a temperat pasionalitatea 
revine la gesturi line. 

Reutilizarea epitetelor lin şi albastru 
sugerează reiterarea situaţiei iniţiale, 
recuperarea unui profil inefabil al iubitei, 
dematerializat, exprimat de data aceasta printr- 
un simbol edenic: „o ramură-nflorită de albe 
roze pale". 

Albastra cale", din versul întâi al poeziei, 
s-a metamorfozat „în mantia albastră de stele 
strălucind". Cu alte cuvinte, calea s-a îndreptat 
spre văi cereşti, în care creşte roza pală. 

E foarte probabil ca Petică să fi recurs la 
jocul lui Eminescu, acela de a utiliza epitetul pal/ 
palid ca omonim: când cu sensul uzual, cunoscut 
astăzi, când cu sensul contrar de: strălucitor. 

Refrenul tAh, câte visuri blonde văzut-am 
eu murind!" - cu varianta finală: „Dar câte 
visuri blonde văzut-am eu murind!") indică 
inconsistenţa sl tot ceea ce este pământesc, ceea 


66 


ce constituie o temă centrală a liricii lui Petică, 
dar este şi dovada recurenţei unui refren care a 
străbătut secolele, a unui vanitas vanitatum 
antic (biblic) şi medieval renăscut în formă 
simbolistă. 

Expresia finală a refrenului, din poezia lui 
Petică, are valoarea acelui „Totuşi este trist în 
lume", din poemul Floare albastră, al lui 
Eminescu. Petică face, de altfel, în poem, o 
referire directă la ,flori albastre" (care „visează 
adormind"...). 

într-o manieră asemănătoare celei sesizate 
în poemul precedent, Fecioara în alb XIV 
încearcă să reconstituie (sub o formă 
personalizată poetic, desigur), atmosfera şi 
semnificaţiile din Scrisoarea JVss. 

Dar poezia lui Petică începe de la utilizarea 
unei expresii metaforice, în primul vers al primei 
strofe, ce reproduce o imagine din fragmentul 
poetic anterior: 

„Ca să-ţi vrăjesc singurătatea/ Venii cu 
cânturi care-ncet/ Suspină limpezi pe 
ghitare...". 

Mai înainte vorbise despre „voluptatea/ Ce 
plânge-n noaptea sfântă, vrăjind 
singurătatea"... 

Este încă un element inserat pentru a 
sugera continuitatea tematică sl poemelor 
acestui ciclu, particularitate specifică şi celorlalte 
două cicluri de poeme. 


55 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_IV. 


67 


Despre semnificaţiile eminesciene ale 
vrajei am discutat pe larg cu altă ocazie. 

Fecioara în alb XIV se doreşte a fi o 
chintesenţă poetică a ceea ce exprimă Eminescu 
în Scrisoarea IV: 

Peste balconul de ghirlande 
Te-apleci şi stai pierdută-n vis 
Ca o coloana de lumină 
într-un amurg de paradis. 

Dar de-ai lăsa să-ti cadă roza 
Ce sângerată-ţi stă în mâni 
Si-ai tremura din înălţime 
Privirea ochilor stăpâni, 

Pe încordate struni de harpe 
Ce plâng de dor abia-nflorit, 
S-ar veşteji sărmana floare 
C-un vaiet trist şi prelungit. 

Şi-n noaptea caldă, visătoare, 

înfiorat nebunul cânt, 
S-ar pierde-n umbra viorie 
Pe aripi sprintene de vânt. 


Instrumentele muzicale - ghitare, flautul 
cu „note argintii" care „se-nalţă-n seara 
parfumată" (sinestezie), harpe „ce plâng de dor 
abia-nflorit" - înlocuiesc din nou, prin 
ascendenţa melodică, dezvoltarea epică sl 
poveştii de iubire. 


68 


Aceasta se derulează deopotrivă într-un 
registru muzical, care suplineşte detaliile 
narative sau zbuciumul retoric. 

Locul relatării aproximative îl iau, din ce în 
ce mai des, în poemele lui Petică, metaforele 
simbolice, exprimarea poetică difuză, inefabilă. 

Centrală (ca aşezare şi semnificaţie) 
rămâne imaginea „coloanei de lumină/ într-un 
amurg de paradis", pe care am comentat-o mai 
sus. 

„Umbra viorie" există şi în Călin (file din 
poveste), de unde a preluat-o probabil Petică, 
deşi înţelesul din poezia acestuia e similar celui 
din poemul postum Ecd^ 6 , inaccesibil însă 
pentru el. 

Dacă iubita nu ar răspunde cântecului care 
o cheamă, atunci „înfiorat nebunul cant,/ S-ar 
pierde-n umbra viorie/ Pe aripi sprintene de 
vânt". 

Adică s-ar pierde în umbra codrilor, pe aripi 
de vânt sprintene, al căror cântec cu reverberaţii 
mistice îl evoca tot Eminescu, în versuri care par 
simboliste: 

în viata mea - un rai în asfinţire - 

5 5 

Se scuturau flori albe de migdal; 
Un vis purtam în fiece gândire, 
Cum lacul poartă-o stea pe orice val; 

A zorilor suavă înflorire 
Se prelungea până-n amurgul pal, 
în văi de vis, în codri plini de cânturi, 


s 6 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Eco. 


Atârnau arfe îngereşti pe vânturi. 
(0,-nţelepciune, ai aripi de ceară). 

Petică realizează adevărate sinteze 
simbolice apelând la poezia lui Eminescu, pe 
care simboliştii o receptau ca modernă din multe 
puncte de vedere. 

Poemul Călin (file din poveste) este 
„intertextualizat" şi în Fecioara în alb XVI, 
alături de alte sugestii evidente din Epigonii, din 
Sonetul II (Sunt ani la mijloc) etc. : 

Noaptea ochilor albaştri ţi se-ntunecă şi cade 
Liniştită şi măreaţă, cu încete, dulci sacade, 
în adâncul lor de patimi şi de doruri nepătrunse 
Care zac întunecate în adâncurile-ascunse 
Ale visului de aur din iubirile-asfinţite 
Cu icoane-abia zărite şi cu nume cald şoptite. 

Şi din taina lor ce vine arzătoare şi profundă 
Ca un sol primăvăratec, ca un glas încet de undă, 
Bruna patimă răsare, cu-nţelesuri vechi, păgâne, 
De înfioară-n voluptate ruga nopţilor bătrâne. 

Vântul serei îşi trimse blând şăgalnicii fiori 
Printre frunzele de ciprişi^, peste tinerele flori; 

57 Chiparoşi. 

Chiparosul este o specie de conifer oriental. Sau: arbore 
răşinos conifer cu frunze veşnic verzi şi cu lemnul rezistent şi 
parfumat. Numele copacului, în latină, este cupressus 
sempervirens. în neogreacă: kyparissi. în engleză: cypress. 


Trandafirii scuturat-au sângeratele petale 
Ce căzură-nvineţite de cruzimea buzei tale 
Şi pieriră risipite pe cărarea fermecată 
De luciri misterioase şi de umbră parfumată. 

Numai tu rămâi pe gânduri, fără veste înţeleaptă, 

Şi surâzi neştiutoare ca o statuă de dreaptă, 
Templu alb, stăpânitoare către care se-ndreptară 
în zadar cerşiri din ochii ce-al tău farmec îndurară. 

5 

Căci mă turburi ca şi noaptea ce imensă, nesfârşită, 

îşi desfăşură aripa peste lumea adormită, 
De sculptează-n umbra neagră marmoreicul tau sân 
Şi-a mea frunte ce se-nclină ca un trist şi palid crin. 

Dar „bruna patimă" ce „răsare" din 
„noaptea ochilor" reprezintă ilustrarea unui 
excurs moral-isihast, exprimat poetic, mai 
înainte, de Eminescu si însuşit de acesta de la 
Sfinţii Vasile cel Mare şi Nicodim Aghioritul. 

Am dezbătut această situaţie si consecinţele 

5 5 5 

ei poetice deosebite în opera lui Eminescu într-o 
lucrare recentă^ 8 . 

Ceea ce ne pune pe gânduri este faptul că 
sugestii „antume" se găsesc doar în Călin şi în 


A se vedea: http://ro.wiktionary.org/wiki/chiparos. 

Eminescu amintea şi el de chiparos într-un refren 
binecunoscut din Sarmis şi Gemenii: „Se clatin visătorii 
copaci de chiparos/ Cu ramurile negre uitându-se în jos, /Iar 
tei cu frunza lată, cu flori pân-în pământ/ Spre marea- 
ntunecată se scutură de vânt". 

5 8 A se vedea Gianina Maria-Cristina Picioruş, Eminescu 
şi literatura română veche, op. cit., p. 473-480, 499-501. 


71 


Luceafărul, dar ele sunt totuşi destul de vagi în 
aceste contexte şi nu pot fi decodificate în sensul 
arătat în versurile lui Petică fără a face apel la 
manuscrisele eminesciene. 

Chiar „noaptea brună" di sufletului pătimaş, 
după cum semnalam undeva mai sus, este o 
metaforă eminesciană dintr-un proiect dramatic 
manuscris. Epitetul brună îl putea afla Petică, e 
drept, în contexte erotice, şi la Baudelaire sau 
Verlaine, dar nu asociat în mod precis cu 
noaptea patimilor. 

însă caietele lui Eminescu au fost donate 
Academiei de Maiorescu de abia în 1902, adică 
în anul apariţiei volumului de poezii al lui Petică. 

Or acesta urmăreşte într-un mod cu totul 
neechivoc traseul experienţei erotice 
eminesciene, evocat în poezii: faptul se poate 
însă explica şi prin asumarea unui ideal identic 
şi printr-o experienţă similară. 

A avut Petică acces la manuscrisele lui 
Eminescu, mai înainte ca acestea să fie donate 
Academiei? Greu de crezut, mai ales că el nu a 
fost niciodată în graţiile lui Maiorescu. 

A ajuns la aceleaşi surse ca si Eminescu? Si 
pe ce căi sau prin ce împrejurări ar fi putut afla 
despre preocupările lui Eminescu legate de 
literatura română „veche"? 

Este însă posibil ca o tensiune spirituală 
extraordinară să-1 fi determinat să refacă 
intuitiv unele parcursuri eminesciene. 

S-ar putea presupune şi că Petică a recurs la 
vechile izvoade, ca şi Eminescu, datorită 
influenţei prerafaelite şi simboliste, curente care 


au continuat dezvoltarea interesului acordat de 
romantici Evului Mediu. însă această explicaţie, 
dacă s-ar oferi, ni se pare totuşi insuficientă. 

Există, în poemele lui Petică, multe 
semnificaţii, provenite din lectura atentă a 
operei eminesciene, însă unele dintre ele sunt 
greu (chiar imposibil) de înţeles fără un apel la 
sensurile complementare şi la iluminările pe 
care le poate oferi laboratorul de creaţie 
eminescian. 

Ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit, 
utilizarea multiplă, în versurile lui Petică, a 
metaforei plânsului hipnotic, inaudibil, ilustrat 
anterior de Eminescu într-un vers (,,De plânge 
Demiurgos, doar el aude plânsu-şi"^) scos la 
lumină şi pus în valoare de...Negoiţescu, 65 de 
ani mai târziu: 

Iubiţii dorm. /.../ Le-ngălbeneşte faţa luna 
Cu dureroasa-i poezie; 
Ei dorm mai strânşi ca totdeauna 
Şi plâng în somn fără să ştie. 

(Când vioarele tăcură, V) 

* 

Păunii sub arcade, visând, plângeau în somn, 

Şi rozele păliră ca albele fecioare 
Ce mor chemând zadarnic al visurilor domn. 


59 A se vedea: M. Eminescu, Opere, II, ediţie critică 
îngrijită de Perpessicius, Ed. Fundaţia pentru literatură şi artă 
„Regele Carol al II-lea", 1943, p. 185. 


(Moartea visurilor, VI) 

* 

De-aceea prin mulţimea ghiftuită 
De râsul plămădit de mine însumi, 
Desi trecând cu fruntea încreţită, 
Eu râd ca nu cumva să-mi aud plânsu-mi. 

(Cântecul toamnei, X, ciclu postum) 

S-ar părea, cum spuneam, că versul cheie al 
operei lui Eminescu, aşa cum 1-a considerat 
Negoiţescu, a fost mai înainte „descoperit" de 
Petică. Rămâne un subiect de cercetare... 

în aceste condiţii, însă, explicaţia 
similitudinilor cu poezia „postumă" a lui 
Eminescu, exclusiv printr-o intuiţie genială sl lui 
Petică, ni se pare mai greu de acceptat, deşi 
reprezintă o situaţie dificil de admis, în lipsa unei 
confirmări doveditoare. 

Structura metrică şi tonalitatea poemului 
Fecioara în alb XVI vor fi reproduse de Arghezi 60 
în Apă trecătoare (voi. Cuvinte potrivite) şi de 
Ion Pillat 61 în poeziile Primăvară şi Toamnă la 
Miorcani: 


60 Cf. Tudor Arghezi, Versuri, repere istorico-literare de 
Mircea Scarlat, Ed, Minerva, Bucureşti, 1986. 

61 Cf. Ion Pillat, Poezii (1906-1941), ediţie definitivă 
îngrijită de autor, voi. II, 1918-1927, Ed. Fundaţia Regală pentru 
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944. 


74 


însă de tresar în tine ochii-atâtor mari mistere; 
De te-ai strecurat prin cuibul tainicelor giuvaiere; 
De-ascultaşi de ruga nopţii, care-ţi descântase finţa 
Ca să-şi mângâie cu tine sihăstria, suferinţa; 

De-ţi ieşiră-n drum troiene de vecii şi piatra moartă, 
Care trebuie-n strâmtoare biruită-ncet şi spartă, 
Tu putuşi întoarce hora-mpotrivirilor şi-a humii 

Şi ieşişi măruntă, sfântă, sprintenă, din legea lumii, 
Făr' a pierde niciun fulger, nicio za de curcubeie, 
Mişunând în vâlvătaia insului tău de scânteie. 

(fragment din Apă trecătoare) 

* 


Văd un gol de munte-n soare şi văd turmele cum urcă; 

Tot aud cum latră câinii, cum tălăngile răspund 
Când adânc ca vântu-n frunză, când pe ape vii de prund, 
După cum coteşte drumul mai departe, mai aproape, 
Spre lumina de poiană ce prin fagi răzleţi încape... 

(fragment din Primăvară) 


în poemul Fecioara în alb XV, „ea" pare 
ruptă din paradisul oriental: e „o roză 
parfumată/ Din valea Şirazului cald", ochii au 
„lucirea mărei de Smarald", iar „în părul tău ca 
diamantul/ De flăcări negre-ntunecat,/ Şi-a 
revărsat întreg Levantul/ Misterul antic şi 
ciudat". 

E un portret parnasian, construit din 
simboluri ale Orientului, cu preţioase străluciri 
levantine. 


75 


Nuanţele parnasiene sunt însă adesea 
resimbolizate de Petică. în versurile lui nu 
primează interesul pentru preţiozitatea în sine şi 
nici admiraţia pentru esteticul pur. 

în poezia lui, şi ceea ce pare că are rol 
decorativ se resemantizează, devenind simbol 
abisal. 

Imaginea voluptoasă a femeii cu păr de 
diamant negru şi cu ochii precum marea de 
smarald este brusc diafanizată: „Şi când în seri 
de primăvară/ Treci singuratecă, încet,/ Pari o 
visare dulce, clară,/ Elegiacă de poet". 

Scânteierile febrile, smaraldii şi 
diamantine, se topesc în aerul unei visări. 

Şeherezada devine un poem. 

Reverberaţiile frumuseţii orientale, în 
culori orbitoare, se sting în „amurgul rece de 
fiori". 

Elegia poetului îi domoleşte parfumurile şi 
temperamentul culorilor. 

Situaţia este identic reiterată după modelul 
liricii lui Bolintineanu 62 . 

Poeţii români (cu excepţia lui Macedonski) 
diluează pretenţiile voluptăţii mediteraneene 
sau levantine. 

Bolintineanu le strecura prin sita unui cer 
orbitor de frumuseţe eternă şi prin sugestia 
diafanitătii florilor si a miresmelor: un mod de a 
volatiliza voluptatea. 


62 A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog 
la lumea veche, 1. î, Teologie pentru azi, Bucureşti 2014, p. 709- 
734, http://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la- 
lumea-veche-i-i-editia-a-doua/. 


76 


Paradisul lui Ştefan Petică - „redus" la 
dimensiunile unui simbol: al grădinii edenice - 
stă sub semnul candorii şi al inefabilului: „Şi în 
grădina ce visează/ Sub adierile de vânt/ E 
numai un parfum în rază/ Şi viersul lin al unui 
cânt". 

Din acest peisaj s-au şters formele 
voluptăţii, cu rezonanţa lor cromatică şi cu 
greutatea pe cântar a preţiozităţii, rămânând 
numai linia lină, pură, a orizontului 
transcendenţei: „un parfum în rază". 

Paradisul oriental se deosebeşte de cel al 
tradiţiei poetice româneşti, care, la rândul ei, 
aparţine tradiţiei spirituale ortodoxe, adeptă a 
hieratismului şi a simbolismului pictural şi 
plastic. 


Icoană a înălţării Domnului 

3 


77 


Petică se situează, în această privinţă, în 
linia lui Dosoftei, a lui Bolintineanu şi Eminescu, 
integrându-se, în acelaşi timp, unui curent 
poetic predominant al epocii sale. 

El stilizează/ simplifică viziunile lui 
Bolintineanu, dar a reţinut de la acesta câteva 
elemente esenţiale: distilarea contururilor ferme 
ale feminităţii în imaginile simbolice ale crinului 
şi rozei/ trandafirului, precum şi volatilizarea lor 
în mireasma sentimentului elegiac, a nostalgiei 
edenice, a melancoliei după rafinamentul intuit 
al frumuseţii paradisiace. 

Această tenacitate plastică şi poetică, pe 
care o exprimaseră predecesorii săi, Petică o 
restilizează pentru a deveni proprie liricii 
moderne simboliste. 

De aceea, la el, , figura clară" sl femeii este 
ilustrată astfel: „o fină marmor-ntr-o seară/ De 
o tristeţe ideală" (Fecioara în alb XIX). 

Marmura nu mai este... sculpturală. Toate 
caracteristicile ei s-au metamorfozat: este fină, 
plasticizată de lumina difuză a serii, redefinită 
de tristeţe. 

Tristeţea este ideală, nu marmura. 

Tristeţea care taie marmura şi sculptează 
idealul defineşte şi întrupează arta. 

Arta nu rezidă în perfecţiunea sculpturii sau 
a picturii sau în perfecţiunea prozodică a 
poeziei... ci în sentimentul şi viziunea care o nasc. 

E o credinţă a marilor poeţi români care 
străbate veacurile. 


78 


în mod paradoxal, căutând muzica 
desăvârşită sl poeziei, simboliştii doreau să 
demonstreze tocmai... insuficienta materialului 
poetic. 

Ritmurile perfecte sugerau nu atingerea 
idealului, ci, dimpotrivă, nedesăvârşirea poeziei 
ca „artă/ tehnică". 

De aceea, „Cântarea care n-afost spusă/ E 
maifrumoasă ca oricare" (Când vioarele tăcură 
III). 

în experienţa erotică, de asemenea, Petică 
formulează un ideal îndepărtat al neprihănirii 
sufleteşti, al frumuseţii morale şi spirituale (ca şi 
Eminescu, de altfel): 

Ah, de-am fi mers pe drumul vieţii 
în mâini cu albe flori de crini, 

Pierduţi în zarea diminetei, 
Cu visuri blonde-n ochi senini! 

Ne-am fi pierdut în adorarea 

Eternei sfinte simfonii 
Ce-ar fi vărsat-o depărtarea 
Pe fruntea noastră de copii. 

(Fecioara în alb XIX) 


„în mâini cu albe flori de crini" este un vers 
cu valenţe iconice: Sfântul Arhanghel Gavriil 
poartă o floare de crin în mână în faţa Maicii 
Domnului, în icoana Buneivestiri. 


79 


în icoanele tradiţionale ortodoxe, această 
ramură de crin înflorită este foarte subtil 
sugerată. E foarte stilizată, fiind reprezentată 
printr-o trăsătură de penel. 

Ea iese în evidenţă doar în pictura mai 
nouă 6 3: 


Iar eterna simfonie sfântă este cea a 
corurilor angelice. 

O auzea şi Eminescu: „Muzica sferelor: 
Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o 
xncongioară,/ Dictând în cântece de fericire/ 
Stelelor, tactul lor să le inspire" (Ondina). 

O muzică mistică... 

Simfonia lui Wagner e depăşită de 
„adorarea" unei arii celeste a 
simfoniei/armoniei lumilor, din partea unui 
„trist şi dornic pelerin", însetat de senzaţii 
veşnice, iar nu de experienţe pasagere. 


6 3 Sursa: http://www.crestinortodox.ro/pelerinaje/crinii- 
maicii-domnului-kefalonia-125544.html. 


Al doilea ciclu de poeme al volumului, 
intitulat Când vioarele tăcură, înfăţişează o 

7 5 5 

atmosferă mult mai apăsătoare decât 
precedentul. 

Vechi şi uitat par să fie epitete cu valoare de 
simboluri fundamentale în acest ciclu. 

De asemenea, s-ar părea că Petică încearcă 
să întrupeze, în poezia românească, idealul 
verlainian: „De la musique avânt toute 
chose"... 6 4. Totodată, în primele poeme, se 
apropie şi mai mult de Mallarme, ca tehnică 
poetică. 

Se poate spune despre el, ca şi despre 
Verlaine: 

„E necesar, deci, un alt registru de 
lectură a poeziei [...], o atenţie la conotaţiile 
cuvintelor, la forţa sugestivă a cuvintelor 
cheie, a dominantelor semantice, a 
pulsaţiilor semiotice din spaţialitatea 
metacuvântului, la corespondenţele subtile, 
pentru a putea surprinde profunzimea 
tulburătoare a poeziei" 6 ^ sale. 

Călinescu aprecia că 

„e mult prerafaelitism în lirica lui 
Petică, precum este vădită [şi] influenţa lui 


6 4 A se vedea: 

http://fr.wikisource.org/wiki/Art_poetique_(Verlaine). 

6 5 Simbolismul european, voi. I, studiu introductiv, 
antologie, comentarii, note şi bibliografie de Zina Molcuţ, Ed. 
Albatros, Bucureşti, 1983, p. 247-248. 


81 


Verlaine. Parcurile, grădinile cu [h]avuzuri, 
păunii n-au altă origine" 66 . 

Observaţia lui Călinescu este oportună, însă 
muzica versurilor lui Petică e învolburată şi 
adâncă, iar universul său poetic are coordonate 
proprii. 

Nu e doar muzica lui Verlaine si arta lui 
Mallarme, în versurile sale, ori numai 
sensibilitatea religioasă a lui Rilke şi Ştefan 
George, ci şi tonul psalmic 6 ? al poeziei lui 
Eminescu, vibraţia inconfundabilă a suferinţei 
adânci care devine o jale melodică, cu intonaţii 
grave şi cu accente transcendente. 

Există o armonie melodică sl jelaniei 
psalmodice care surdinizează acustica şi de 
aceea titlul: „Când vioarele tăcură". 

Petică a preluat de la Eminescu - ca şi 
Traian Demetrescu - multe concepţii, între care 
şi pe aceea a dezvoltării organice a literaturii şi 
a culturii române: 

„Pentru 1900, moment al 
exclusivismelor, caracterizat prin opoziţia 
flagrantă dintre categoriile modern şi 
tradiţional, cât si dintre etic si estetic, 
surprinde o poziţie [precum cea a lui Petică] 
ce respinge ideea incompatibilităţii acestor 
entităţi, resimţite ca fals antinomizate [...]. 


66 G. Călinescu, Istoria literaturii române, op.cit., p. 686. 

6 7 A se vedea articolul nostru, Eminescu şi idealulfeminin, 
http://www.teologiepentruazi.ro/2007/10/06/eminescu 

-si-idealul -feminin/. 


82 


El pledează, dimpotrivă, pentru un 
conjunct între categoria de naţionalitate şi 
influenţă străină (cosmopolitism). 

în Arta naţională, suită de articole 
critice, printr-o argumentaţie de o 
subtilitate rară, respinge ideea caracterului 
antinomic al acestor categorii, propunând 
coexistenta lor în cadrul unei sinteze 

5 

superioare; soluţie care corespundea 
aspiraţiilor sale de evoluţionare sl 
naţionalului prin permanenta şi organica 
integrare a valorilor universale" 68 . 

E o atitudine care se regăseşte permanent 
în opera sa. Extraordinara erudiţie, vasta lui 
cultură poetică nu l-au determinat să-şi 
dispreţuiască tradiţia, ci, dimpotrivă, să 
dorească să o continue, integrându-i valori 
universale. 

„Cultul pentru dimensiunea spirituală a 
traditiei" 6 9 e intact în sufletul si în conştiinţa lui 

5 5 5 5 

Petică, ca şi în cazul lui Eminescu. Deznădejdea 
lui e a unui spirit elevat, lovit de tot atâtea 
neajunsuri şi deziluzii7Q. 

Idealurile lui se zdrobesc, încet-încet... 

Omul suferă tot mai mult într-o lume în 
care nu se regăseşte (şi din care avea să plece 


68 Zina Molcuţ, Ştefan Petică şi vremea sa, Ed. Cartea 
Românească, Bucureşti, 1980, p. 14, 127. 

6 9 Idem, p. 22. 

7° „în puţine cazuri s-a vorbit de o mizerie aşa de 
accentuată ca aceea pe care a traversat-o Şt. Petică, dar în şi mai 
puţine cazuri s-a atestat o asemenea forţă de a o domina şi de a 
se înălţa deasupra ei", cf. Idem, p. 162. 


83 


curând), iar poetul reproduce această sfâşiere 
interioară în versuri dramatice, infuzându-le o 
tulburătoare muzică interioară. 

Din această perspectivă, poemul XIV al 
ciclului este o capodoperă: „Am palida tristeţă a 
apelor ce plâng/ Pe jgheabul clar şi rece al 
albelor fântâni". . . 

Şi tot o capodoperă este, în opinia noastră 
şi poemul următor, XV, în care e îngânat 
amurgul „străvechii frumuseţi", al unui timp 
voievodal, şi în care viziunile celeste ale lui 
Dosoftei se metamorfozează într-o poezie cu aer 
simbolist-parnasian (un parnasianism aparent, 
care ascunde nostalgia vestigiilor şi a tezaurelor 
de spirit). 

Petică traduce toată dezolarea existenţială 
în muzică poetică şi în simboluri, fără urme 
biografice concrete sau dispute ample cu o 
realitate trivială. 

De-a lungul celor trei cicluri se observă uşor 
această pantă ascendentă sl tristeţii şi a 
scepticismului privitor la împlinirea aspiraţiilor 
sale. 

Apare, în acest ciclu, sugestia plumbului: 
„cerul greu ca plumbul" care „se cerne a morţiu" 
(Când vioarele tăcură IX). Iar în cilcul următor: 
„umbra fu ca plumbul în turnul urgisit" 
(Moartea visurilor IX). în această privinţă, îl 
continua pe Eminescu? 1 şi îl anunţa pe Bacovia. 


7 1 Imaginea e recoltată tot din paginile lui Eminescu: „Eu, 
zise umbra încet, simt întunecându-se şi pierind conştiinţa 
eternităţii mele; simt îngreuindu-se ca sub plumb cugetările 


84 


Reapare motivul fecioarelor, iar iubirea 
pierdută sau visul năruit reprezintă tema 
principală a ciclului de faţă: „Ci eu închid 
psaltirea pe visu-ndurerat" (Când vioarele 
tăcură XVIII). 

Există, în aceste poeme, o stranie 
întrepătrundere între vechi şi nou, o atmosferă 
ciudată care estompează graniţele temporale şi 
face ca un trecut veşted să-şi verse parfumul 
intens într-un prezent care moare. 

Iubita însăşi apare ca „din neguri o umbră 
evocată" (Când vioarele tăcură VIII), totul se 
vede într-o ipostază originală, în care pare că 
prezentul este retrocedat... trecutului. 

Fâlfâie falduri grele, de culoarea 
asfinţitului, se întinde stofa impresiilor vechi şi 
preţioase, imne sună atonal în temple vechi, curg 
unde subterane, în subteranele conştiinţei, şi 
moartea îsi arată... somnul. 

Primele două poeme ale ciclului Când 
vioarele tăcură reprezintă o probă de 
virtuozitate... mallarmeană. 

Despre Mallarme, Petică afirma că „a fost 
numai cel mai genial reprezentant al mişcărei 
[simboliste], iar nicidecum întruparea sau 
pricina ei"? 2 . 


mele..." (Sărmanul Dionis); „semiîntunericul devenea întuneric 
şi amurgul gândirilor se prefăcea într-o miază-noapte de 
plumb..." (Geniu pustiu). 

7 2 Ştefan Petică, Ruinele viselor, op. cit., p. 169. 


85 

Că nu 1-a considerat întruparea 
simbolismului, se vede limpede din faptul că 
lirica sa nu stă neapărat sub semnul acestuia, că 
influenţa lui Mallarme este observabilă, dar nu 
reprezintă o dominantă în versurile lui Petică. 

Pe de altă parte, rafinamentul poetic 
mallarmean, sensul înnoitor al artei sale l-au 
sedus pe poetul nostru, iar cele două creaţii 
amintite reprezintă, în opera sa, un exemplu de 
maximă proximitate de concepţia poetică a 
confratelui francez. 

Ceea ce 1-a atras pe Ştefan Petică la acesta 
este, fără îndoială, impresionismul manierei 
poetice73, dincolo de care, ca idei şi tematică, 
poezia lui Mallarme nu îl înrâureşte prea mult. 

Dar să ne întoarcem la versuri: 

Vioarele tăcură. O, nota cea din urmă 
Ce plânge răzleţită pe strunele-nvechite, 
Şi-n noaptea solitară, o, cântul ce se curmă 
Pe visurile stinse din suflete-ostenite. 

Arcuşurile albe în noaptea solitară 
Stătură: triste paseri cu aripile întinse, 
Păreau c-aşteaptă semne, şi strunele vibrară. 
Ah, strunele, ce tremur de viaţă le cuprinse! 

Şi degetele fine, în umbră sclipitoare 
Păreau ca nişte clape de fildeş, ridicate 

Pe flaute de aur în seri de evocare 
A imnurilor triste din templele uitate. 


73 Cf. Idem, p. 170. 


86 

Murise însă cântul de veche voluptate, 
Şi triste şi stinghere vioarele părură 
în noaptea-ntunecată de grea singurătate 
Feczoare-mpovărate de-a viselor tortură. 

(Când vioarele tăcură, I) 

Confuzia simbolică între vioare şi fecioare 
face ca subiectul poeziei să fie învăluit într-o 
taină densă. 

Aici, trupul/eczoam nu mai este „o fragedă 
liană" (Fecioara în alb III), o trestie^ 
(„Fecioarele trecură cu mijloace de trestii" - 
Când vioarele tăcură VII) ori „o ramură- 
nflorită/ De albe roze pale" (Fecioara în alb 
XIII), ci este un trup...divagant, metamorfozant. 

El ia forma diverselor instrumente 
muzicale, se transformă dintr-o înfăţişare într- 


74 Comparaţia cu lianele şi cu trestiile e o sugestie 
profundă izvorâtă din poezia Ce e amorul?, a lui Eminescu: 

Te urmăreşte săptămâni 
Un pas făcut alene, 
O dulce strângere de mâni, 
Un tremurat de gene. 

Te urmăresc luminători 
Ca soarele şi luna, 
Şi peste zi de-atâtea ori 
Şi noaptea totdeauna. 

Căci scris a fost ca viaţa ta 
De doru-i să nu-ncapă, 
Căci te-a cuprins asemenea 
Lianelor din apă. 


87 


alta, se disipează în note muzicale şi apoi se re- 
formează sub alt aspect. 

Această mobilitate extraordinară a 
portretului feminin indică, de fapt, 
complexitatea persoanei. 

De data aceasta, voluptatea stă în sonuri/ 
sunete, e întrupată - sau deztrupată - în/ de 
instrumente si nu de flori sau miresme. 

Formele schimbătoare ale poeziei sunt un 
corolar al sentimentelor şi gândurilor care se 
aglomerează şi se modifică provocator. 

în fapt, muzica ascunde tot atât de multă 
voluptate ca şi celelalte arte. Inefabilul ei e 
aparent. 

Stăruie jocul de umbră şi lumină în 
versurile lui Petică, alternanţa neprevăzută şi 
fulminantă a materializărilor si 
dematerializărilor. 

Din simbol al elevaţiei („arcuşuri albe" ca 
„triste paseri" deschizând aripile care „aşteaptă 
semne"), cântecul se apropie din ce în ce mai 
mult de planul terestru, în loc să îşi ia zborul. 

Vibrarea strunelor se întrupează 
în... portretul vag dar rezonant al tinerei fete: cu 
„degetele fine" „ca nişte clape de fildeş" „pe 
flaute de aur". 

Ea însăşi este un instrument sau chiar 
o... orchestră, alcătuită din vioare, pian/ clavir şi 
flaute. O orchestră di pasiunii polifonice. 

Un fel de lucire interioară se stinge şi se 
aprinde (de fildeş şi de aur) odată cu sunetul 
acestei cântări: atunci este şi „tremur de viaţă". 


88 


„Cântul de veche voluptate" a răsunat în 
„temple uitate": e vorba de însăşi rezonanţa 
iubirii în sufletele foştilor îndrăgostiţi. 

Sunetul vioarei e în final asociat cu tortura 
viselor amoroase. Vioarele devin astfel o 
expresie a paroxismului sentimental. 

Muzica e aici un simbol nu al abstracţiunii, 
ci al voluptăţii, al întrupării sentimentului, pe 
care succesivele metamorfoze instrumental- 
muzicale nu îl pot derealiza. 

Cântecul nu e imaterial ci, dimpotrivă, este 
una din formele subtile de materializare a 
patimei - sl erotismului în acest caz. 

E şi o formă/ un mod de a induce patima, 
dar şi de a o reprezenta, având un conţinut 
diafan, dar nefiind inefabilă. 

Muzica are un trup instrumental sau sonor, 
după cum şi patima are un trup de gânduri şi 
sentimente, care se foloseşte numai de trupul 
însuşi pentru a se exprima. 

Femia/ tânăra este un instrument al 
propriei pasiuni, al impulsurilor. 

însă, în lirica lui Petică nu descoperim atât 
un simbolism senzitiv, cât mai degrabă un 
simbolism reflexiv sau care e menit să conducă 
cititorii la judecăţi profunde. 

în poeziile lui, nu de puţine ori avem 
impresia că citim concluziile a zeci de pagini de 
roman psihologic, cu puternice accente 
religioase, chiar mistice. 

Tudor Arghezi (Vers şi Poezie, 1904) avea 
dreptate să considere că „versul concentrează în 
sine volume". 


89 


în poemul Când vioarele tăcură II, flautul 
revarsă un sunet stins, hialin, „ca vocile stinse în 
murmur de ape". 

Spaţiul interior e decorat de muzica de 
flaut, de lumina vesperală albind pe stofe, în 
contratimp cu arderea făcliilor în „sala cea 
veche", şi de viorele albastre, care încarcă 
melodia tristă cu „parfumuri subtile şi clare" (un 
oximoron subtil). 

Sufletul poetului este el însuşi o sală veche, 
cu ferestre spre luminile line ale serii şi spre 
miresme fine, diafane, care se strecoară în 
interior. 

„în preajmă" stăpâneşte „o dulce şi caldă- 
ntristare": o întristare care nu e angoasă. 

Lumea stă să se risipească în atomi de 
lumină înserând, de sunet amuţind si de culoare 
volatilă. 

Timpul poemelor este un prezent inundat 
de slava trecutului {,,stinsa-ne slavă" (Când 
vioarele tăcură VI)), ca de o aromă de vin vechi, 
şi care se opreşte la hotarul unui viitor care 
e... moartea. Căci poetul îşi presimte sfârşitul 
acestei vieţi... 

5 

Viitorul e în trecut iar prezentul este o 
adulmecare de esenţe tari, cu parfum de ideal 
bătrân, aromind parcă mai tare în amintire şi în 
conştiinţă. 

5 5 

Patina frumuseţii şi a preţiozităţii se pune 
pe tablourile minţii. 


90 


Totul stă sub semnul unui cântec 
surdinizat („note în surdină" (Când vioarele 
tăcură X) etc): o altă metaforă a vieţii care se 
scurge dincolo de această lume. 

Un aer de venerabilă vechime străbate 
atmosfera întregului ciclu de poeme: „sala cea 
veche" (Când vioarele tăcură II), „vechi 
parfumuri", „visu-mi vechi şi sfânt'^, „veştede 
altare" (Când vioarele tăcură VIII), „vechea 
pace senină din trecut" (Când vioarele tăcură 
IX), „vechile parfumuri rătăcite", „doruri vechi" 
(Când vioarele tăcură XII), „vechea cale" (Când 
vioarele tăcură XIV), „stofe vechi şi-alese", 
„vechi coroane de slavă seculară", „surele 
frontoane a vechilor palate", „străvechea 


75 Reverberare a unor imagini poetice eminesciene: „teiul 
vechi şi sfânt" (Povestea teiului), „schitul vechi şi sfânt" (Făt- 
Frumos din tei). 

Cele două poeme amintite conţin numeroase sugestii în 
sens simbolist, pe care Petică le-a remarcat şi reţinut: înserarea 
{„Când a serei raze roşii/ Asfinţind din ceruri scapăt"), 
miresmele de tei şi de arini, tulburătoarea muzică de ape a 
izvorului „prins de vrajă" ce „răsărea, sunând din valuri", 
în corespondenţă cu sunetul „plin de jale", „dulce" şi „greu" al 
cornului de argint, impresia puternică a fermecării, a îmbătării 
de senzaţii sublime care indică transcenderea acestei lumi, 
trecerea dincolo, într-o altă lume, în împărăţia Păcii fără hotar, 
ai cărei vestitori sunt stelele („solii dulci ai lungii linişti"). 
Murmurul de albine şi murmurul de ape se împletesc, până ce: 
^surzeşte melancolic/ A lor suflet îmbătat". 

Rezonanţa versurilor eminesciene, în creaţia lui Petică, 
am putut-o sesiza şi mai devreme, în poemul Fecioara în alb XII: 
,Jipune soarele pe dealuri/ în slava purpurei de sânge,/ Şi 
răsunând adânc din valuri/ Doineşte-un glas şi parc-ar 
plânge". 

A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Făt-Frumos_din_tei. 
Şi : http : // ro . wikisour ce . org / wiki / Po vestea_teiului . 


91 


frumuseţe" (Când vioarele tăcură XV), „harpa 
învechită" (Când vioarele tăcură XIX). 

Poemul care exprimă cel mai pregnant 
nostalgia unui trecut voievodal, al unui Ev Mediu 
românesc, este Când vioarele tăcură XV: 

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă 
Pe care lunecară mâni albe de princese, 
Şi-n falduri care pe-albastre culmi se lasă 
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi-alese. 

Ci mândră de durerea-i în purpura de seară, 
Cetatea arde facle pe turlele-negrite 
Pe care vechi coroane de slavă seculară 
Topeau de aur raze în zile fericite. 

Pe surele frontoane a vechilor palate 
Un vis de răzvrătire a pus o-nfiorare 
Iar florile-n grădină stând pale şi uitate 
Se plâng în invocarea lucirilor de soare. 

Cântări voievodale sunară-n amurgire 
Cu glas de altădată umplând singurătatea, 
Şi-n notele lor grave de-adâncă tânguire 
Colinele-ascultară cum moare-ncet cetatea. 

Şi turlele părură ca braţe desperate 
întinse-nfrământare spre cerul azuriu; 
Străvechea frumuseţe murea spre înserate 
Şi sufletul cetăţei se plânse-ntr-un târziu. 

Ah, cântul răzvrătirei în seara somptuoasă 
Şi turlele-nălţate spre cerul cel senin 


Când pacea cade lină din falduri de mătasă 
Şi limpede ca roua pe albe flori de crin! 

Este evident că floarea albă de crin 
reprezintă un motiv central al poeziei lui Petică. 

Faldurile, mătasea, stofele vechi şi-alese 
induc impresia unui trecut încărcat de bogăţie şi 
slavă. Ele nu sunt reflexe parnasiene în această 
situaţie, cât mai degrabă, cum spuneam şi mai 
devreme, dorinţa de a sugera existenţa unor 
tezaure de spiritualitate pe care 
contemporaneitatea nu le mai apreciază. 

Căci de aceea: „Străvechea frumuseţe 
murea spre înserate"... Nostalgia e dureroasă 
pentru că e înconjurată de nepăsare. 

Amurgul este simbolic/ alegoric, este 
amurgul unei istorii, al unei epoci pe care Petică, 
provenind dintr-o familie de răzeşi ai cărei 
înaintaşi făcuseră fapte de vitejie pe vremea lui 
Ştefan cel Mare, o privea cu aceeaşi ochi 
admirativi ca si Eminescu. 

Simbolica cetate voievodală, evocată mai 
sus, cu „vechi coroane de slavă seculară", e 
îmbrăcată în „purpura de seară" a stingerii, a 
declinului ei. Epoca ei de glorie a apus. 

însă prima strofă a poemului cuprinde un 
peisaj neobişnuit al amurgirii/ înserării şi al 
răsăritului de stele, expus chiar în maniera lui 
Dosoftei: „Şi-n falduri care pe-albastre culmi se 
lasă/ Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi- 
alese". 


93 


Ceea ce înseamnă că Psaltirea în versuri nu 
i-a rămas necunoscută... 

Cerul e un înveliş „din stofe vechi şi-alese", 
iar stelele care răsar peste „albastre culmi" sunt 
„pietre scumpe" ţesute în broderia acestor stofe 
alese. 

în comentariul nostru la poezia lui 
Dosoftei? 6 , am precizat faptul că această 
perspectivă îi este specifică mitropolitului şi 
primului mare poet al nostru. în psalmii 
versificaţi, cerul cu aştri, cu „stele luminate" este 
urzit de Dumnezeu, Creatorul său (Ps. 8), 
Biserica are „veşmânt de mătasă" (Ps. 73), iar în 
împărăţia veşnică sunt „corturi de mătasă" (Ps. 

41). 

Mătasea/ pânza a constituit, pentru 
Dosoftei, expresia simbolică a diafanităţii 
cereşti, a inefabilului dumnezeiesc. 

Cetatea lui Dosoftei, alegorică, era „svânta 
cetate/ Din măgura svântă /.../ Cetate 
frumoasă/ De piatră vârtoasă /.../ Pre coaste 
de munte/ Cu uliţe multe /.../ Cu curţfi] 
desfătate,/ Cu pânzele nalte" (Ps. 47). 

Semnificaţia acelui cer din stofe vechi şi- 
alese cu stele de pietre scumpe, din versurile lui 
Petică, este aceea că medievalii îşi aveau 
vistieria/ tezaurele în cer. 


7 6 A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, 
Creatori de limbă şi de viziune poetică în literatura română 
(voi. 1). Dosoftei. Cartea se poate downloada de aici: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori- 
de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-i/. 


94 

Sau că slava acelei lumi de străveche 
frumuseţe s-a mutat de pe pământ la cer. 

Arghezi a continuat tradiţia acestor urzeli 
poetice în care sclipesc firele nevăzute ale 
harului. 

De altfel, Petică, conjugând concepţia 
tradiţionalistă cu formula modernă/ simbolistă a 
poeziei, a influenţat semnificativ evoluţia liricii 
româneşti. 

Exemplul lui (care a intuit în profunzime 
modelul Eminescu) a fost urmat de Goga, Iosif, 
Pillat, Arghezi, Blaga, Maniu... 


Detaliu din tabloul lui Joseph Turner, Castelul 
Raby, cetatea de scaun a lui Earl de Darlington77. 

în antiteză cu această cetate este oraşul 

9 

contemporan decadent - aşa cum apare el într- 
77 Sursa: 

http://en.wikipedia.org/wiki/J._M._W._Turner. 


un poem, notat cu numărul VIII, din ciclul 
postum Cântecul toamnei: 

Măreţ precum e-un rege în zile glorioase, 
Oraşul se-ncunună cu purpură şi aur 
Pe turle ruginite, pe creştete de case 
Şi albe capiteluri brodate-n foi de laur. 

Şi mândru de podoaba de raze sclipitoare 

A sculelor regale, norocul îl îmbată 
Şi gloria-1 tâmpeşte. El râde către soare: 
Un râs de poftitoare femeie-ndestulată. 

Nici Tyrul şi Sidonul în vechea lor mărire, 
Când ţările din basme făcuseră din ele 
Altare frumuseţei bogate-n strălucire, 
Nu-şi puseră-n cunună podoabe-atât de grele. 

De-ar sta pe totdeauna în pacea sa tâmpită, 
Râzând în fericirea beţiilor trecute, 
Ar fi ca o poemă de nimeni siluită, 
Căci marmora e albă şi pietrele sunt mute. 

Dar furnică mulţimea în colbul de pe uliţi 
Şi ochii ei ce poartă mocirle de păcate 
Aruncă răutate asemenea unor suliti 

Ce-ntind zăbranic negru pe albele palate. 

Despre Tir şi Sidon, Mântuitorul a spus: 

„Vai ţie, Horazine, vai ţie, Betsaida, că 
dacă în Tir şi în Sidon s-ar fi făcut minunile 
ce s-au făcut în voi, de mult, în sac şi în 


96 


cenuşă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului 
şi Sidonului le va fi mai uşor în ziua 
judecăţii, decât vouă" (Mt. 11, 21-22). 

Oraşul pe care îl acuză Petică de decadenţă 
morală (probabil Bucureştiul) şi-a pus podoabe 
mai grele decât odinioară Tirul şi Sidonul. 

E o bogăţie barocă ce nu se mai 
spiritualizează, o artă ce rămâne materie, fără să 
aibă un sens transcendent. 

Fapt pe care poetul nu îl apreciază, ci îl 
acuză. 

Repudierea oraşului e o temă recurentă în 
poezia noastră modernă. 

Iar simbolismul de profunzime, peste tot în 
Europa, exprima ataşamentul faţă de valori 
perene şi dorinţa de explorare a universului 
lăuntric, a abisurilor psihice şi spirituale, iar nu 
vizitarea unei frumuseţi exterioare, sl unor 
exponate artistice. 

în această privinţă, exigenţele noului 
curent se acomodau cu cele ale tradiţiei 
româneşti. 

Pe de altă parte, Petică ne-a obişnuit deja, 
încă din primul ciclu de poeme analizat, cu 
introducerea de elemente cu rezonantă 
religioasă evidentă şi încărcate de semnificaţii. 

Nici în acest al doilea ciclu al volumului său 
nu se dezminte. 

Există sintagme sau metafore cu valoare de 
simbol mistic, dar şi un poem întreg construit pe 


97 


ideea unei parabole evanghelice, Când vioarele 
tăcură XIX: 

Pe harpa învechită o ultimă cântare 
încerc, la miez de noapte, cu mâna tremurată, 
Şi strunele cuprinse de-adâncă-nfiorare 
Zadarnic vor să-nvie iubirea-nmormântată. 

- Târziu bătură-n uşă nebunele fecioare, 
Ah, candelele stinse, speranţa care moare! 

Ci-n murmurul de note plâng dorurile-ascunse 
Şi-şi chinuie o roză potiru-nsângerat; 
Din tainice adâncuri de gânduri nepătrunse 
Un veşnic de de profondis? 8 se-nalţă-ntunecat. 

- Târziu, târziu veniră fecioarele nebune, 

Ah, uşile închise cu grelele zăvoare! 

Şi n-a fost tânguire vreodată mai amară 
Să tremure pe harpă, şi vorbe-nflăcărate, 
Nicicând, în pacea nopţii, astfel nu răsunară 
De tragice-n grozava durerii voluptate. 
- Târziu se tânguiră nebunele fecioare, 
Ah, sunetele clare din vesela serbare! 

E psalmul pocăinţei ce picură pe strune 
Ca plânsul cel din urmă al palei Magdalene 

Şi-n notele-ntristate din cântul ce apune 
Simt lacrimile-amare cum tremură în gene. 
- Târziu vărsară lacrimi nebunele fecioare, 

Ah, mirul care cade pe albele picioare. 


? 8 A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Psalm_130. 


98 


Poemul face trimitere la pilda celor zece 
fecioare, dintre care cinci erau înţelepte şi cinci 
nebune, ale căror candele (ale celor din urmă) 
erau stinse când a venit Mirele (Mt. 25, 1-12). 

Versul final pare o invocare a milei lui 
Dumnezeu, amintindu-se aluziv o altă relatare 
evanghelică - care, de asemenea, se pare că a 
ocupat un loc important în reflecţiile poetului -, 
cea despre femeia care a turnat mir pe picioarele 
Domnului. 

Poetul lasă să se înţeleagă că a fost o 
conştiinţă zbuciumată, dar plină de sensibilitate 
şi compasiune, căutătoare de răspunsuri. 

Moartea apropiată îl face să contemple 
lumea cu un ochi transfigurator, pe de o parte, 
iar, pe de altă parte, trăieşte o nelinişte tot mai 
apăsătoare: 

Ah, palidele umbre pe albele perdele: 
Icoane de madone uitate-n mănăstiri, 
Parfumuri adormite în file de psaltiri, 
Ce trist le port în suflet, în nopţi adânci şi grele! 

/-/ 

Şi mâna diafană ce lunecă pe clape 
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormânt 
E tot minunea veche mai sus de orice cânt, 
Iar ochii par o mare de-adănci şi triste ape. 

Şi lampa ce veghează! Albastra ei lumină 
Căzând pe frunţi plecate sub caldul vis tăcut 
Vesteşte vechea pace senină din trecut 
Cu ruga ce se-nalţă în seri de lună plină. 


99 


Afară e-ntuneric. încet mărunta bură 
Din cerul greu ca plumbul se cerne a morţiu, 
Iar noaptea e ca moartea pe sufletul pustiu, 
Şi eu mă duc nainte pierdut în ceaţa sură. 

(Când vioarele tăcură, IX) 

Finalul ne reverberează o altă imagine 
poetică eminesciană: „Cuvânt curat ce-ai 
existat, Eone/ Când universul era ceaţă 
sură"... (Fata-n grădina de aur??). Dar ne 
trimite subtil şi la balada Monastirea Argeşului, 
în care câinii urlă a morţiu în fata ruinelor. 

„Ochii par o mare de-adânci şi triste ape": 
un vers sublim. Şi la fel este şi poemul următor: 

Am palida tristeţă a apelor ce plâng 
Pe jgheabul clar şi rece al albelor fântâni, 
Sculptate-n întunerec de meşterele mâini - 
Am palida tristeţă a apelor ce plâng. 

Pe faţa blondei unde încet şi trist s-abate, 
Ca umbra unor aripi, o doină din bătrâni, 
Ce cade ca un freamăt al codrilor păgâni 
în care mor legende şi vise depărtate. 

Pe marmura cea rece se lasă un amurg 
De toamnă-ntârziată ca negura pe vale, 


79 A se vedea: 

http : //ro . wikisource. org/ wiki/Fata- 
n_gr%C4%83dina_de_aur. 


Şi sufletul se plânge pribeag pe vechea cale, 
Şi lacrimi, calde lacrimi, ca roua-n seară curg. 

Adâncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis 

Si nicio licărire în zare nu s-arată 
Vestind speranţa pală ce turbură şi-mbată,- 
Fântâna e o noapte, tăcerea un abis. 

(Când vioarele tăcură, XIV) 

Muzica versurilor e în perfectă consonanţă 
cu „palida tristeţă a apelor ce plâng". 

Marmura fântânilor e pentru a doua oară 
sculptată de întuneric şi de amurg. Sau: de 
fiecare dată sculptată în amurg şi în noapte. 

Petică e un fin observator şi interpret al 
nuanţelor şi al subtilelor metamorfoze ale 
substanţelor sub impresia luminii şi a culorii. 

Peisajul nu e nici în întregime rural, dar nici 
urban. 

Doina din bătrâni, care se-abate peste 
unde ca „umbra unor aripi", codrii şi valea pe 
care se lasă negura concură spre a crea o 
atmosferă asemănătoare celei din Zburătorul lui 
Heliade sau din emineasciana Sara pe deal. 

Fântânile de marmură nu sunt însă 
specifice acestui context, dacă nu cumva 
marmura e doar o metaforă utilizată pentru a 
caracteriza Jgheabul clar şi rece al albelor 
fântâni". 

Toate elementele poemului au o valoare 
spirituală simbolică, pornind de la importanţa 


101 


lor reală cu rezonanţe profunde în conştiinţa 
poetului. 

Tristeţea lui e adâncă precum adâncă e apa 
din fântâni: un izvor aproape nevăzut care 
plânge cu unde neauzite: Jântâna e o noapte, 
tăcerea un abis". 

La fel ca acest izvor subteran, „sufletul se 
plânge pribeag pe vechea cale" sl vieţii. 

Fântâna sufletului e inaudibilă. E adâncă şi 
insesizabilă privirilor. E o „noapte" pentru ochii 
obişnuiţi şi un „abis" insondabil pentru oamenii 
superficiali. 

Faptul că apele au o tristeţe palidă şi unde 
blonde indica, de la început, o personificare. 

Doar doina din bătrâni flutură ca o umbră 
de aripi sau ca un freamăt de codri antici peste 
undele acestui suflet, care nu se văd. 

Sugestii sculpturale, picturale şi muzicale, 
de mare fineţe, se îngemănează în acest poem. 

O variantă a lui este: Sonet (Petică a 
renunţat, în volum, la această formă/ variantă). 

Plânsul interior, neauzit al sufletului, 
murmurarea lui subterană, tainică, îmbrăcată în 
marmura clară, sculpturală sl artei sale poetice, 
reclamă o cântare corespondentă al cărei sunet 
se stinge („nota sfântă care piere") sau nu a fost 
încă inventat: 

„Cântarea care n-a fost spusă/ E mai 
frumoasă ca oricare" (Când vioarele tăcură 
III). 

Petică atribuie artei o tainică forţă mistică: 


102 


în nota sfânta care piere 

în tremurările sfioase 
A unor rugi de Magdalene 
Curg clare lacrimi preţioase. 

Dar în cântarea fără nume 
Ascunsă-n negrele vioare, 
E-o tragedie tăinuită; 
Plâng albe vise moarte-n floare. 

Tristeţea lor neprihănită 
Atât e de chinuitoare 

Că pune-n suflete pătate 
O mistică înfiorare. 

Si o chemare zace-n ele 
De-o zdrobitoare nostalgie: 
Tortura ei necunoscută 
Este suprema poezie. 

Si cel menit să ducă dorul 
Cântării sfinte şi alese 
îşi simte inima cuprinsă 
De suferinti neînţelese. 

5 5 


„Suprema poezie" nu este însă muzica, 
oricât de abstractă şi diafană ar fi ea, ci este 
„chemarea" abisală din „suflete pătate" cuprinse 
de „o mistică înfiorare", auzind „tristeţea 
neprihănită" sl unei muzici. 

Tocmai de aceea „suprema poezie" întrece 
cântarea/ muzica, pentru că ea consistă în 


103 


neliniştea chemării mistice, mai presus de 
înţelegerea obişnuită: o nelinişte „necunoscută" 
- pentru că nu este numai umană -, dar simţită. 

Şi pentru că este „necunoscută", de aceea dă 
naştere la „suferinţi neînţelese" pentru mulţi. 

Poetul este „cel menit să ducă dorul" 
întrupării unei arte care să poată transmite ceea 
ce o transcende, care să fie cântare sfântă şi 
aleasă. 

Versurile lui Petică ne înfăţişează un ideal 
de puritate/ neprihănire, transmundan, ceresc. 

Când vioarele tăcură VII ne reprezintă 
alegoric trecerea din această lume a fecioarelor 
„cu mijloace de trestii": cu gândire şi cu suflet 
mlădiate de harul lui Dumnezeu, pentru a nu se 
împotmoli în această lume: 

în calda voluptate din serile-argintine 
Fecioarele trecură cu mijloace de trestii 
Pleacate-n tremurare, iar farmecul poveştii 
Cânta în note clare pe culmile senine. 

Râdeau privind-nainte albastra depărtare 
Cum tremură în raza de purpură-nfocată, 

Căzută-ncet din bolta înaltă şi sculptată 
în cerul singuratec dormind pe larga zare. 

Şi vorba lor ritmată pe forma făurită 
De rugile din temple urca în vântul serii 
Cum urcă linştită în calda noapte-a verii 
Spre stele de aur dorinţa fericită. 


104 


în urma lor rămân „romanţe triste": 

„Ca stoluri rătăcite pe frunze se lăsară/ 
Suspine prelungite în blonde note stinse:/ în 
umbră-nfiorate cu aripile-ntinse/ Plângeau 
romanţe triste pe coarde de ghitară". 

între pământul stolurilor de suspine şi 
„culmile senine" ale cerului este o distanţă pe 
care nu o pot parcurge decât cei care iubesc 
„albastra depărtare". 

Trestiile fecioarelor se pleacă spre cer până 
când se confundă cu slava cerului pe care au 
iubit-o: 

„Fecioarele trecură cu mijloace de trestii/ 
Pleacate-n tremurare /.../ privind-nainte 
albastra depărtare/ Cum tremură în raza de 
purpură-nfocată". . . 

Trestia intră în raza defoc.se contopeşte 
cu ea. 

Smerenia le deschide iubirea tremurătoare 
a cerului fecioarelor „plecate-n tremurare" de 
bucurie sfântă: pe cât de imensă, pe atât de 
sensibilă faţă de cei care îşi îndreaptă toată 
sensibilitatea spre ea. 

Dar tremurarea caracterizează şi... privirea 
poetului, modul său de a vedea această 
traversare. 

„Cerul singuratec dormind pe larga zare", 
pe lângă faptul că este un moment pictural 
aparte în aceste versuri - o tuşă rustică, 
patriarhală -, reprezintă, în economia peisajului 
celest, un spaţiu de trecere, o linie sau o punte 


105 


către „bolta înaltă şi sculptată": către Biserica 
cea veşnică. 

Rostirea fecioarelor este inefabilă, dar este 
„ritmată pe forma făurită/ De rugile din 
temple": vorba/ cuvântul/ dialogul au o formă 
interioară, pe care o dăltuieşte treptat 
activitatea spirituală/ duhovnicească. 

Sub „bolta înaltă şi sculptată" sl Bisericii 
eterne răsună acele cuvinte care au învăţat 

9 

ritmul rugăciunii şi au căpătat forma cugetărilor 
înalte, dumnezeieşti, prin exerciţiul îndelungat 
al ascezei. 

Caracterul şi personalitatea umană se 
păstrează în veşnicie, iar ritmul şi forma vieţii 
deprinse pe pământ ne însoţesc în trecerea 
noastră. 

Dar traversarea aceasta spre „albastra 
depărtare" şi locuirea sub „bolta" sfântă sunt 
posibile numai prin deprinderea cu ritmul şi 
forma pomenite. 

Şi iată că şi gândirea mistică ne poate dărui 
ritmul şi forma poeziei! Ritmul ei interior şi 
forma ei lăuntrică, cu adevărat esenţiale. 

Ceea ce părea o poezie febrilă de dragoste 
(amintind de lirica lui Federico Garcia Lorca 80 ) 
- în poemul Când vioarele tăcură VIII - se 
răcoreşte cu lutul mormântului: 

Femei cu flori aprinse în păru-ntunecat 


80 A se vedea: 

http://en.wikipedia.0rg/wiki/Federico_Garc%C3%ADa_ 

Lorca. 


106 


Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate 
Şi paşii lor de umbră pe căi nemaiumblate 
Sunară trişti ca viersuri din cântecul uitat. /.../ 

Seri triste coborâră pe visu-mi vechi şi sfânt, 
Seri triste ca un flaut ce plânge-n depărtare: 
Păreau o liturghie la veştede altare 
Şoptită-n dulce tremur la umbră de mormânt. 


Culorile intense, aprinse, cu iz languros, 
mediteranean (Petică a fost îndrăgostit de o 
dansatoare spaniolă), se liniştesc „la umbră de 
mormânt". 

Este o situaţie poetică întrucâtva similară 
celei din poemul Fecioara în alb XV, şi pe care 
am comentat-o la timpul potrivit. 

Poetul vede intens atât iubirea, cât şi 
moartea. 

Privită prin rama mormântului, 
pasionalitatea capătă alte culori. 

Paşii de umbră ai iubitei nu sună a 
promenadă amoroasă, ci duc la umbra 
mormântului. 

Iar, între floarea aprinsă şi altarele veştede, 
timpul se evaporează ca o muzică plânsă de flaut. 

Poetul are simţul acut al îndepărtării 
treptate de această existenţă, de aceea şi 
rafinamentul percepţiilor sale este excepţional. 
Cu contribuţia, desigur, şi a lecturilor sale 
extrem de bogate. 


107 


De altfel, şi în acest ciclu, poezia de dragoste 
pendulează între sentimentul aprins/ febril şi a- 
pathia pe care o generează gândul la moarte (o 
cumpănire în care va sta şi poezia lui Blaga, nu 
peste multă vreme). între pasiunea dezlănţuită 
şi iubirea plină de graţie, al cărei temperament 
diafan poetul va şti să-1 zugrăvească în versuri ca 
nimeni altul în poezia noastră. 

Personalitatea poetului nu este însă 
fracţionară, chiar dacă pare să încline aici mai 
mult spre nelinişte, tristeţe şi chiar scepticism. 
Sensibilitatea şi obsesiile sale poetice sunt, în 
bună măsură, aceleaşi. 

Când vioarele tăcură II trasează acelaşi 
profil, pe care l-am întâlnit în ciclul anterior, al 
femeii sfinte, angelice, adorate: 

Plutea o durere ca-n tainele sfinte 
Pe sala cea veche şi-n flăcări aprinse 
Murea ziua albă pe stofele-ntinse, 
Iar flautul magic plângea înainte. 

Mănunchiuri albastre de mici viorele 

Lăsară parfumuri subtile şi clare 
în preajmă: o dulce şi ca/dâ-ntristare, 
Şi nota uşoară lovea în perdele. 

Ea sta glorioasă ca-n razele sfinte, 
Şi iată! în vraja de note uşoare 
Iubeam pe frumoasa etern visătoare; 
Iar flautul magic plângea înainte. 


108 


De data aceasta, este chiar mai mult decât 
un profil sau o imagine stilizată, este un tipar 
iconic evident: „glorioasă ca-n razele sfinte". 

Iubirea face să se instaleze o atmosferă 
sacră i,ca-n tainele sfinte"), de amurg 
parfumat, împestriţat de lumini şi flori albastre, 
diluat într-o curgere plângătoare, unduitoare, a 
magicului flaut murmuitor. 

De prisos să mai atragem atenţia asupra 
consonantismului între culoare/ lumină, sunet 
si miresme. 

La antipodul acestei atitudini se află cea din 
poemul Când vioarele tăcură XIII, în care 
dragostea apare în ipostaza ei imatură, 
adolescentină, când ardoarea neînvinsă a 
sentimentelor se împleteşte cu o anumită 
candoare, a vârstei, atunci când păcatul pare 
strălucitor, iar universul întreg este un templu 
pentru jertfa patimei: 

Sub vraja cântului de-argint se-aprind pe culmile albastre 
Surâzătoare şi senine, blând scânteierile de astre. 
Făclii ce ard din vecinicie în sfântul templu închinat, 
Cu-n gest de veche adorare, strălucitorului păcat; 

De pe altarul părăsit pe care moare amintirea 
Frumoasei blonde visătoare şi-apune palidă iubirea, 
Zaimf 81 de vis fluturător, un gând uşor se mlădiază 
Spre tremurările de stele ce jertfa patimei veghează. 


81 Văl. 


109 


Poemul pare a fi un Zburător în varianta lui 
Petică. Spre această ipoteză ne orientează 
aluziile la zeul care răspândeşte o simfonie de 
senzaţii disipate în „parfumul cald şi-ameţitor" 
al blondei visătoare, precum şi la somnul ei 
tulburat de „visări păgâne". 

Ea rememorează, tulburându-se, „ochii 
mari, glauci 82 şi-adânci ca undele-nfiorătoare/ 
Şi-mbrăţişările nebune-n fuga lor istovitoare". 

Inevitabil, „ochii mari, glauci şi-adânci" 
amintesc de ochii Luceafărului, care „Lucesc 
adânc himeric,/ Ca două patimi fără saţ/ Şi 
pline de-ntuneric". 

în acest al doilea ciclu de poeme, cum 
spuneam, atmosfera este însă mai sumbră. 
Apare şi ideea blestemului, trimiţând aluziv la 
conceptul de poet blestemat 8 ^, răspândit printre 
simbolişti 8 ^ 

Cum, palidă, cântase eternei cantilene 
De dragoste apusă, senină nota grava 
A morţei închinate în purpură şi slavă, 
Mâini triste revărsară parfumuri tireene 8 ^ 

Vrăjind în întuneric ciudata voluptate 
Ce umple seara caldă de imnuri blestemate. 

Zădarnice fanfare cu note triumfale 
Sunau beţia luptei din turnuri majestoase, 


82 De culoare albastru-verzui. 

8 3 A se vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Poete_maudit. 

8 4 Idem: 

https://archive.org/details/lespotesmauditooverl. 

8 5 Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Fenicia. 


110 


Lărgind viteze gesturi spre flamuri luminoase; 
Un imn păta albastrul şi pacea de pe vale: 
Plângeau aşa de dulce viorile-ostenite 
Pe coarde tremurate durerile rănite. 

(Când vioarele tăcură, X) 


Iubirea şi moartea formează, adesea, un 
cuplu nedespărţit: „Iubito, tu floare-nfocată/ 
Revarsă-mi al tău cald parfum;/ în tina de 
sânge udată/ Dormi-voi eu mâine pe-acum" 
(Când vioarele tăcură IV). 

Sau: „Iubiţii dorm. Deasupra pare/ Că 
trece dragostea pierdută;/ Un glas de clopot e- 
o chemare/ în noaptea clară şi tăcută.// Le- 
ngălbeneşte faţa luna/ Cu dur eroasa-i poezie;/ 
Ei dorm mai strânşi ca totdeauna/ Şi plâng în 
somn fără să ştie" (Când vioarele tăcură V). 

Ciclul se termină, ilustrativ, cu versuri 
evocând scene funerare: 

„Tăcerea căzu-n tremurare,/ Tăcerea pe 
doruri pierdute,/ Când noaptea sună din 
fanfare/ Chemarea dur erei tăcute. // Albe 
fecioare şi pale,/ Albe fecioare-ngropate/ Sub 
grelele stânci ideale,/ Din vise adânc 
zbuciumate, // Păşiră în giulgiuri închise,/ 
Păşiră în ceată-argintie"... 

Poetul e un iubitor al contrastelor totale, 
pentru că viaţa însăşi i se înfăţişează sub semnul 
paradoxului oximoronic. O întristare caldă 
freamătă în atomii acestei existenţe, unde 


111 

coexistă - în fiinţa umană -, albul şi negrul, 
ardoarea patimei şi adorarea mistică. 

Baudelaire, Verlaine sau Mallarme au fost 
maeştri ai intonării acestor contraste interioare, 
în lirica noastră, Ştefan Petică este singurul poet 
care le-a dat glas, urmat fiind doar de Bacovia, 
care tinde însă mai mult spre o critică totală 
decât spre a sugera un balans permanent în 
lăuntrul fiinţei. 

Iar faptul este oarecum surprinzător, 
întrucât Petică e un poet graţios, adept al 
diafanizării si al idealizării urâtului. 

Baudelaire, spre exemplu, era mult mai 
direct: 

Greşelile, păcatul, zgârcenia, prostia 
Ne-aruncă-n suflet zbucium şi-n trupuri frământări 
Şi noi nutrim cu grijă blajine remuşcări 
Aşa cum cerşitorii îşi cresc păducheria. 

Păcatele ni-s aspre, căinţele mişele, 
Mărturisirea noastră ne-o răsplătim din gros 
Şi iar ne-ntoarcem veseli pe drumul gloduros 
Crezând cu lacrimi sterpe că ne-am spălat de rele. 

în mrejele pierzării prelung Satan ne plimbă 
Şi sufletul ni-1 lasă vrăjit şi vlăguit 
Şi al voinţei noastre metal nepreţuit 
Acest chimist destoinic în aburi îl preschimbă. 

Cu sfori ascunse, Dracul ne prinde şi ne joacă! 
De tot ce-i murdărie ni-i sufletul atras; 


Spre Iad în orice clipă ne scoborâm c-un pas, 
Senini, printr-o adâncă şi scârnavă cloacă. [Etc] 

(Cititorului 86 , trad. de Al. Philippide) 

Aceeaşi luptă între Bine şi Rău: în poezia lui 
Rollinat, Fantoma crimei 8 ?. 

Al treilea ciclu de poeme şi ultimul al 
volumului din 1902 (unicul volum apărut în 
timpul vieţii lui Petică, plecat prea curând din 
lumea aceasta), se intitulează Moartea visurilor. 
Un titlu sugestiv, cu referire directă la prăbuşirea 
idealurilor. 

întregul ciclu este alcătuit numai din 
sonete, mai precis din zece sonete (o structură 
predilectă a simboliştilor şi parnasienilor; dar şi 
numărul 10 are, fără îndoială, semnificaţia sa). 

Opţiunea se poate justifica prin aderarea 
poetului la curentul simbolist, cât şi prin dorinţa 
ca acest ultim ciclu din volumul său să fie un 
cântec de lebedă, o apoteoză poetică, care să se 
evidenţieze prin perfecţiunea formală. 

Cu toate acestea, ciclul care debutează cu un 
tablou al marii drame {,,E ceasul negru-n care se 
face crucea grea/ Pe umeri slabi şi vineţi de 
Crist îndurerat,/ Urcând cu paşi de spectru 
calvarul sângerat,/ Pe când pe cerul morţii 
încet s-aprinde-o stea. // Din cerul greu de vise 


86 A se vedea: http://fleursdumal.org/poem/099. 

8 7 Idem: http://www.poemhunter.com/poem/le-fant-me- 
du-crime/. 


113 


încet se stinge-o stea"...), se termină într-o notă 
optimistă: „Va tremura din nou parfum în 
şoapta dulce a blândei firi,/ Va flutura iar visul 
alb ca floarea misticelor văi,/ Şi noaptea tristă 
va pieri. <Vor înflori iar trandafiri!>". 

Poetul era un profund optimist (ca şi 
Eminescu, de altfel), iar adânca sa credinţă în 
ideal nu era o simplă problemă legată de 
preţuirea contemporanilor, ci o realitate a 
spiritului său, pe care indiferenţa şi mizeria 
morală şi intelectuală din jurul său nu o puteau 
scufunda în neant. 

Petică este poetul cu cea mai concretă 
privire spre inefabilul transcendent, din istoria 
poeziei noastre, răspunzând exigenţelor epocii 
posteminesciene şi simboliste. El a înţeles 
revoluţia operată de poezia lui Eminescu, nu 
numai în sens formal (al perfecţiunii poetic- 
muzicale), ci şi în sens spiritual şi vizionar. 

Căutând ca, „sub căldura din dulcii ochi de 
mamă", „s-adorm în pacea din somnul cel de 
veci" (Moartea visurilor II), poetul era conştient 
de faptul că: 

Eu voi muri în una din zilele aceste, 
Purtând pe umeri crucea Calvarului amar; 
Pe lespezi reci cădea-voi cum cade-n visul rar 
Din minţi pierdute-n noapte o veştedă poveste. 

Parfumuri vechi, uitate, încet să cadă peste 
Trudită fată rece, si murmurul lor clar 


Să simt că se înalţă ca-n anticul altar, 
Pe straniu glas de imnuri, etern dorita veste. 

Nici rugi adânci şi calde, nici plânset zbuciumat 
Din ochi duioşi în lacrimi şi nici în josul porţii 
Lumini şi facle roşii sub cerul înstelat. 

Ci faţa mea-ndrepta-voi spre falnicul abis 
De-albastru si de taine în care astrul morţii 
Luceşte singuratic: o culme-a unui visl 

(Moartea visurilor, V) 

întrucâtva, el reitera atitudinea lui 
Eminescu, faţă de care se vede că a nutrit multă 
dragoste şi admiraţie (cu atât mai mult cu cât „s- 
a bucurat" de o soartă asemănătoare, prin 
indolenţa şi răutatea semenilor), relevată în 
poemele O, mamă 88 şi Mai am un singur dor 8 ?. 

Cu toată experienţa comună (mai mult sau 
mai puţin fericită), Ştefan Petică este o 
personalitate poetică unică. Caracterul părut 
vaporos şi uneori romanţios-verlainian al 
poeziei sale nu este superficial ori facil. 

Petică e un poet care ascunde, sub aparenţa 
unei sensibilităţi exagerate, a unui imaginar 
diafan şi uşor tautologic şi a unei recepţii foarte 


88 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/0,_mamă... 

8 9 Idem: 

http : //ro . wikisource. org/ wiki/Mai_am_un_singiir_dor . 


115 


selective a realităţii, proiecţia unei conştiinţe 
adânci, care palpează ceea ce nu se vede. 

Reflexivitatea adâncă a poetului stă în 
privirea lui, în modul în care se configurează 
proiecţia idealurilor sale intime. 

„Corbii poetului Tradem", pe care îi va 
evoca Bacovia9°, dar şi plumbul şi mortul 
simbolic/ alegoric (cunoscute mai mult din 
volumul Plumb al aceluiaşi Bacovia) apar într-un 
poem al acestui ciclu: 

Se stinse alba lampă, căzând pe piatra tare 
Cu geamăt lunga şi jalnic de suflet chinuit, 
Şi umbra fu ca plumbul în turnul urgisit, 
Iar corbii s-adunară, strigând în depărtare. 

Ah, corbii s-adunară strigând în depărtare, 
Căci prada lor gătirăm din trupul prihănit 

Ce sta întins şi rece în turnul părăsit: 
Şi mortul era visul suprem de aşteptare. 

Şi noi, omorâtorii, stam palizi şi tăcuţi, 
Privind cu ochii turburi în noapte, aiuriţi. 
Ah, nopţile din suflet, ce triste şi amare-s! 

Simţirăm plini de groază o mână nevăzută 
Stând gata ca să scrie în noaptea grea şi mută, 
Cu slove arzătoare sinistrul: Teckel, Phares. 

(Moartea visurilor, IX) 


9° Idem: 

http : / / www.poezie. ro/index.php/poetry/225 6 6 /Amurg . 


Istoria la care face aluzie în final este cea 
relatată în capitolul 5 din cartea Sfântului Profet 
Daniil: regele Belşaţar/ Baltazar a profanat, la un 
ospăţ, vasele sfinte pe care babilonienii le luaseră 
din templul de la Ierusalim şi a văzut o mână ale 
cărei degete au scris un mesaj pe perete (Dan. 5, 
5). Inscripţia era: \iavr\ QeKeX chapeq / Mani 
Techel Fares (Dan. [TH] 5, 25-28). Prin aceste 
cuvinte, tâlcuite de Sfântul Profet Daniil, 
Dumnezeu i-a arătat sfârşitul vieţii si al regatului 
său. 


Rembrandt, Ospăţul lui Baltazar^ 

Şt. O. Iosif a tradus poemul lui Heine, 
Belsâzar9 2 , publicând traducerea în voi. 
Romanţe şi cântece din 1901. 

La Petică, este un „episod" biblic care se 
adaugă altora, pe care le-am sesizat anterior 


9 1 Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/Rembrandt. 

9 2 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Belsazar. 


117 


(femeia păcătoasă care a turnat mir pe picioarele 
Domnului, psalmul pocăinţei, pilda fecioarelor, 
exemplul oraşelor Tir şi Sidon) şi care sugerează 
că poetul era preocupat de viaţa spirituală, de 
relaţia dintre/apfe/ păcate şi consecinţele lor, şi 
totodată că era nemulţumit de inerţia sau 
indolenta lumii sale fată de realitatea 
suprasenzorială, duhovnicească. 

Şi cu toate că este un poet modern, care a 
putut prelua din lirica/ literatura europeană 
destule sugestii în acest sens, se poate decela, 
totuşi, o amprentă ortodoxă din rafinatele lui 
expuneri poetice, o stare de spirit care îi este 
proprie numai lui şi nu şi altor confraţi. 

Această iritare la adresa inerţiei, a 
necrozării spirituale sl lumii, exprimată episodic 
de Petică (dar care explică multe dintre 
atitudinile sale poetice), Bacovia o va amplifica 
foarte mult, transformând-o în tema centrală a 
poeziei sale. 

începe să se contureze o viziune poetică ce 
caracterizează lirica românească modernă... 

Din această perspectivă, poezia lui Ştefan 
Petică reprezintă un moment important în 
istoria noastră literară, pentru că a trasat liniile 
de forţă ale evoluţiei lirice ulterioare. 

Macedonski a contribuit mult la 
modernizarea climatului literar, prin atmosfera 
întreţinută de cenaclul si revistele sale, forţând 
acomodarea mentalităţilor cu o lume literară 
modernă. Dar Macedonski nu a contribuit în 
mod esenţial la dezvoltarea propriu-zisă a 


118 


poeziei româneşti, rămânând pentru totdeauna 
un manierist. 

Cel care, cu adevărat, a deschis un drum 
nou în poezie, depăşind impasul apărut după 
încetarea activităţii literare a lui Eminescu, este 
Petică, arătând că nu există vreo incongruenţă 
între specificitatea autohtonă sau spiritualitatea 
arhaică şi forma modernă a poeziei. 

Nu credem, aşadar, că este hazardat să 
afirmăm că apariţia unor mari poeţi ai literaturii 
noastre moderne, precum Arghezi, Blaga, 
Bacovia, Pillat si mulţii alţii s-a datorat, în bună 
măsură, acestei iluminări pe care a produs-o 
experienţa poetică a lui Petică, ca şi teoretizările 
sale. 

Dimpotrivă, credem că, într-un moment în 
care polemicile erau acerbe şi distanţa dintre 
tradiţionalişti şi modernişti părea ireductibilă, 
el a soluţionat această problemă părut 
irezolvabilă (o dovadă fiind şi aceea că Goga l-a 
receptat aproape imediat), făcând posibilă 
apariţia ulterioră a unei poezii româneşti 
moderne mari şi autentice/ originale. 

Şi aceasta pentru că, la acea dată, nu se ştia 
(avusese Maiorescu grijă să nu se ştie) despre 
incursiunile dese şi profunde ale lui Eminescu în 
cărţile româneşti vechi şi despre cât de mult 
opera lui romantică datora tradiţiei literare şi 
spirituale vechi. 

Petică asociază ideea apropiatei sale plecări 
din această lume cu cu cea a stingerii lumii vechi. 
Se simţea aparţinând sufleteşte unui alt orizont 


119 


temporal şi se vedea stingându-se ca şi lumina 
aceluia din conştiinţa si din simţirea 

5 5 5 5 

contemporanilor bidimensionali, aşa cum îi va 
caracteriza Bacovia,/ârâ substanţă spirituală. 

Simboluri ale stingerii devin, acum, 
lebedele şi mai ales păunii: 

Trec lebede visând pe unde albe 
Şi dorul m/Zoreşfe-acolo unde 
Un cântec ca un freamăt de suspine 

Din zările ascunse-n umbre line 
Vibrează în amurgul clar şi-albastru 
Şi-n sufletul ce arde ca un astru. 

(Moartea visurilor, III) 

* 


Noi stam cântând în noapte în turnul fermecat 
Ce-şi nalţă fruntea sură din negrele ruine, 
Iar viersurile noastre, ciudate şi streine, 
Deşi voiau să râdă, plângeau un vechi păcat. 

Stam singuri, şi cum cerul greoi şi-ntunecat 
Părea o carte veche cu taine sibiline, 

Noi glasul ridicarăm, în cântece senine, 
Chemând uitarea sfântă în tragicul palat. 

Bătând din aripi grele, trecu grozava noapte, 
Plutind demoniacă în valuri lungi de şoapte, 
Iar jos, zăcând în umbră, stau roze la picioare. 


120 


Păunii sub arcade, visând, plângeau în somn, 

Şi rozele păliră ca albele fecioare 
Ce mor chemând zadarnic al visurilor domn. 


(Moartea visurilor, VI) 


Karen Tarlton, Păun mândru^ 

Păunii verzi plecară în noaptea solitară 
Cu strigăte de jale ca nota care trece 
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece 
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară. 

Şi palidele trupuri de roze s-adunară 
Pe marginea-n ruină încet să se aplece 

93 Sursa imaginii: 

https://www.etsy.com/listing/100620529/original-oil- 
painting-peacock-bird. 


121 


Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece. 
O, visele, poema de vise-n noaptea clară! 

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună 
Părea apoteoza fantastică şi vagă 
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună. 

Poeme dulci de vise, poeme de petale, 
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeag ă\ 
Departe trec păunii cu strigăte de jale. 

(Moartea visurilor, VII) 


în ceea ce priveşte simbolul păunilor, 
Călinescu a crezut că provin din lirica lui 
Verlaine, dar contextul ne orientează spre o altă 
decriptare şi mai ales spre surse autohtone, mai 
certe, deşi apariţia lor pare inedită în peisajul 
poetic al vremii. 

Păunii apar în două poeme în care este din 
nou evocată, la modul ideal, lumea veche: un 
trecut medieval. Ruinele, palatul şi turnul 
formează ambianţa istorică a evocării. Deşi este 
vorba, mai degrabă, de un „turn fermecat" şi o 
„apoteoză fantastică", ceea ce ne indică o 
recuperare de ordin spiritual şi nu istoric-fidelă. 

însă acest tip de recuperare este încă şi mai 
preţios, pentru că reprezintă esenţa unui timp 
care este invocat pentru izvoarele sale subterane 
de viaţă, iar nu pentru aparenţa formelor sociale 
sau civilizationale. 

5 


122 


Petică este poetul adevărurilor sublime, al 
splendorii harice, inefabile, al frumuseţii care ori 
este lăuntrică, ori nu este deloc. Versurile sale au 
fragilitatea sufletului, a fiinţei umane: „poeme 
dulci de vise, poeme de petale". 

Frumuseţea exterioară, chiar luxul 
exorbitant sau barocul extravagant, este 
inconsistent pentru el în comparaţie cu lumina 
lină, diafană a iradierilor lăuntrice care 
proiectează idealul unei realităţi veşnice. 

Lumea unui îndepărtat ev mediu românesc, 
pe care îl acoperă uitarea şi 
nepăsarea modernilor, i se pare un tablou 
simbolic adecvat pentru a ilustra propria dramă: 
o „noapte plutind demoniacă", precum un corb 
sinistru, „bătând din aripi grele" şi stârnind 
„valuri lungi de şoap te "frisonante, usucă rozele 
smerite care zac „în umbră" şi ucide „albele 
fecioare" şi nădejdea lor în „al visurilor domn". 
Ucide, adică, şansa poetului de a se manifesta 
plenar, ca talent genial, în lumea aceasta. Acelaşi 
regret îl manifestase şi Eminescu... 

într-o atare situaţie, epoca veche/ 
medievală pare un timp fericit, ideal, un univers 
în care se manifesta hegemonia spiritului. Deşi, 
în Moartea visurilor IV, i se părea acceptabil şi 
un destin eroic în Grecia antică i,sub vechiul cer 
elenic de aur şi smarald"), mai fericit decât 
soarta amară de a fi poet neînţeles într-o lume 
care nu dă prea multe parale pe poezie, pe 
eroism, pe spiritualitate sau pe jertfa pentru un 
ideal. 


Iar Traian Demetrescu si Petică - între alti 
câţiva - au fost cu adevărat conştiinţe poetice 
care au preferat să trăiască şi să moară într-o 
cruntă mizerie, decât să facă rabat de la credinţa 
lor intimă. 

Revenind la poemele de mai sus, acest ă 
atmosferă de ev mediu ideal, cu turnuri şi palate 
(aşa cum o concepea şi Eminescu în Scrisoarea 
IV), e punctată însă de câteva elemente concrete, 
care aparţin tradiţiei literare române vechi, fără 
echivoc. 

E neîndoielnic că Petică le-a introdus 
pentru a contura o panoramă medievală şi 
pentru a-i adăuga o indiscutabilă culoare locală/ 
autohtonă. 

Ne amintim că a apelat la aceeaşi strategie 
şi în poemul Când vioarele tăcură XV, în care 
am recunoscut, în mătasea culmilor albastre, 
amprenta imaginarului dosofteian. 

Aici, pecetea literaturii vechi rezidă în 
imaginea cerului ca „o carte veche cu taine 
sibiline": o carte de simboluri absconse, ceea ce 
considerau cei vechi ai noştri că este nu numai 
cerul înstelat, ci şi întreg universul. 


124 


Imagine94 dintr-o Psaltire grecească din 1066 
(Psaltirea lui Teodor). 

Eminescu, venind pe filieră biblică şi 
bizantin-românească, îşi pusese problema 
hieroglifelor celeste, pe care le puteau descifra 
magii cititori în stele şi profeţi. 

Şi din nou se ridică întrebarea dacă e vorba 
aici de intuiţie genială sau de posibile 
investigaţii mai adânci ale lui Petică în opera lui 
Eminescu... 

Mai mult, această amprentă veche se poate 
sesiza şi la nivel lingvistic, pentru că poetul a 
utilizat intenţionat anumiţi termeni în 
accepţiunea lor arhaică: „viersuri ciudate şi 
streine". Ambele epitete au sensul de: minunate, 
extraordinare. 

Nu numai ciudat avea această semnificaţie 
în româna veche, dar şi strein/ străin este folosit 
până astăzi, cu această conotaţie, în imnele 
religioase, în care expresii precum „străin lucru" 
sau „străină minune" (des întrebuinţate) 
caracterizează ceva cu totul neobişnuit, uluitor/ 
dumnezeiesc. 

în afară de acestea, chiar lebedele şi păunii 
au o fizionomie simbolică identică în Istoria 
ieroglifică a lui Cantemir, pe care Petică o putea 
cunoaşte. 

„Păunii cu strigăte de jale", care trec 
departe, din versurile sale, ne sugerează 


94 Sursa: 

http://www.bl.uk/manuscripts/FullDisplay.aspx?ref=Ad 
d_MS_i9352. 


125 


posibilitatea ca Petică să fi remarcat poezia 
operei lui Cantemir: 

Cucoarăle cu buciunele buciuma, 
Lebedele cântecul cel de pe urmă a morţii cânta, 
Păunii, de răutatea ce videa, 
în gura mare şi cu jele să văieta95. 

Acelaşi strigăt apoteotic se regăseşte, tot în 
paginile hieroglificei istorii cantemirene, şi în 
acea remarcabilă (şi de nenumărate ori 
remarcată) eleghie trăghicească: 

„Ochiuri de cucoară,/ voi, limpezi 
izvoară,/ a izvorî vă părăsiţi/ şi-n amar vă 
primeniţi. /.../ Soarele zimţii să-şi rătedze /.../ 
stelele nu scântăiadze /.../ Lebăda Lira să-şi 
zdrobească/ Leul răcnească /.../ Finicul 
[Finixul/ Phoenix] în foc de aromate moară" 96. 

în felul acesta, Petică i-ar putea devansa pe 
Emil Botta sau Nichita Stănescu în receptarea 
poeziei din Istoria ieroglifică sl lui Cantemir. 

Dincolo de aceste aspecte, remarcăm 
tradiţia si în sensul invers de evoluţie a liricii 
noastre, pentru că exerciţiul singurătăţii i,Stam 
singuri") este reprodus de Bacovia în poezia 
Plumb, în acele versuri-etichetă ale operei sale: 

„Dormea întors amorul meu de plumb/ Pe 
flori de plumb... şi-am început să-l strig -/ Stam 
singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau 
aripile de plumb". 


95 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1997, p. 188. 

9 6 Idem, p. 298-299. 


126 


„Şi mortul era visul suprem de aşteptare", 
spusese mai înainte Petică, într-un poem în care 
apar şi corbii şi plumbul (Moartea visurilor IX), 
după cum am semnalat deja puţin mai sus. 

Ciclul Moartea visurilor se termină, cum 
spuneam, nu într-o notă sumbră, ci cu un 
neaşteptat mesaj de speranţă: 

<Vor înflori iar trandafiri! >. încet, un glas tremurător 
Se înălţă sfios si trist ca adierea unui vânt 

3 3 

Şi-o frunte largă lumină întunecatu-ne mormânt; 
He, încă unul-nnebunit de chinul crunt şi-ameţitor\ 

Noi îl priveam. Era frumos şi-avea ceva stăpânitor 
în ochii dulci înflăcăraţi de melancolicul avânt, 
Şi glasul lui suna ciudat, ca melodia unui cânt. 
<Vor înflori iar trandafiri! >. Ce-adânc parfum îmbătător! 

Şi ne surprinserăm şoptind sub neagra mantă de-ntuneric: 
<Vor înflori iar trandafiri! >. Şi dorul vostru vag, himeric, 
Părea din lumea unde duc ascunse tainicele căi. 

Va tremura din nou parfum în şoapta dulce a blândei firi, 
Va flutura iar visul alb ca floarea misticelor văi, 
Şi noaptea tristă va pieri. < Vor înflori iar trandafiri! >. 

Aici este un mesaj de înviere. Există 
speranţă, există „lumea unde duc ascunse 
tainicele căi", dincolo de urâtul şi mizeria acestei 
existente. 

Există Cineva , frumos" şi „stpânitor", cu 
, frunte largă" luminoasă, Care a trecut 
prin „chinul crunt şi-ameţitor" şi Care luminează 


127 


mormintele şi înviază pe cei morţi, care au crezut 
în „visul alb ca floarea misticelor văi". 

Refrenul <Vor înflori iar trandafiri!> 
echivalează cu regăsirea Paradisului, în care: „va 
tremura din nou parfum în şoapta dulce a 
blândei firi". 

Avem aici o dovadă irefutabilă (dacă mai 
era nevoie) că parfumurile sunt, în poezia 
noastră, cum afirmam şi altădată, un mod de 
anamneză paradisiacă. 

Am făcut deja câteva observaţii, cu altă 
ocazie, asupra acestui subiect... şi reamintesc 
ceea ce spuneam97: 

„Florile şi parfumurile sunt simboluri 
comune liricii simboliste franceze şi 
româneşti. însă numai Lidia Bote a sesizat 
un fapt esenţial: „parfumurile, ca temă 
poetică, joacă adesea alt rol la simboliştii 
români decât la cei francezi", fiind „în 
primul rând un mijloc de uitare, de narcoză 
a durerii existentei"9 8 . 

Dar nu joacă numai acest rol, ci şi pe 
cel de spiritualizare a corporeităţii, calitate 
pe care le-a atribuit-o mai întâi 
Bolintineanu, în poezia noastră. Exotismul 
şi bălsămirea lumii cu profume constituiau 
un liant paradisiac încă din versurile lui 
Bolintineanu. Atât Macedonski, cât şi 


97 A se vedea articolul nostru: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/02/25/sonetul- 
macedonskian-avatar-sonetul-nestematelor/. 

9 8 Lidia Bote, Simbolismul românesc, op. cit., p. 365. 


128 


Traian Demetrescu (precursor al 
simbolismului chiar înaintea lui 
Macedonski) au fost foarte atenţi faţă de 
Florile Bosforului. 

Lui Bolintineanu i-a urmat Eminescu, 
în poezia căruia se revarsă arome de tei, de 
salcâm, de liliac, de trandafiri, de nuferi... în 
poezia antumă. 


Octav Băncilă, Un buchet de liliac^ 

Iar în opera postumă descoperim, în 
Memento mori, în Miradoniz si în nuvele - 
Cezara mai cu seamă - insule întregi cu 
stânci de smirnă şi cu scorburi de tămâie, 
râuri cu prund de ambră. 

Atât la Bolintineanu, cât şi la 
Eminescu (după cum a remarcat Mircea 
Eliade, comentând Cezara), e vorba de 
oroarea de moarte şi descompunere, despre 
îmbălsămarea lumii pentru a-i prezerva 
esenţa, identitatea. 


99 Sursa: 

http://artalicitata.blogspot.ro/2013/07/dispozitie- 
cromatica-de-vara-in-cadrul.html. 


129 


Simboliştii n-au ignorat aceste 
semnificaţii. De aceea, când cadavrele se 
descompun, poetul îi cere iubitei: „Toarnă 
pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine 
să pun "... (Baco via, Cuptor) - nu comentăm 
acum eficacitatea gestului; la Bacovia e o 
situaţie aparte, dar importantă e sesizarea 
semnificaţiilor tradiţionale". 

După Bolintineanu şi Eminescu, Traian 
Demetrescu este primul care a exprimat în 
versuri semnificaţiile despre care am vorbit: 

Că uite, luna blondă, în razele ei sfinte, 
Ce praf de aur varsă pe tristele mormintel... 
Dar nopţii din coşciuguri nu-i poate da scântei... 
Şi aerul miroase a chiparoşi şi tei... 

Pluteşte pretutindeni dumnezeieşti arome 
Din flori ce le născură a nopţilor atome... 

O... ei ne dau miresme atât de dulci, îmi zic, 
Si noi le dăm uitare sau nu le dăm nimic! 

Pribegi pe drumul vieţii şi ei au fost odată: 
Şi pare, prin frunzişuri, himeric, că s-arată 
Perechi de-amanţi, şoptindu-şi al inimilor grai, 
Şi-acum acele inimi sunt praf şi putreg aii 

Se-nmlădie salcâmii, ca plete despletite, 
Pe gropi înţărânate, pe lespede cioplite, 
Aleargă liliecii rotindu-se năuci, 
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci... 


130 


Şi... trist, ca nişte glasuri metalice, sonore, 
Vibrează în cadenţe un şir de repezi ore, 
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi, 
Tot repetând al vieţii acelaşi cântec vechil 

(Noapte de vară, voi. Sensitive, 1894) 


Pare că morţii trimit acele miresme dulci, 
de tei, chiparoşi, salcâmi... deşi sunt „praf şi 
putregai". 

Miresmele au însă persistenţa spiritului, au 
aerul de a fi ecoul altei lumi, incoruptibile, fiind 
o prezenţă care vrea să contrazică 
perisabilitatea. 

O experienţă aproape identică trăieşte şi un 
alt poet, Şt. O. Iosif: 

Ţi-aduci aminte de grădina morţii? 

Era-n amurg, când ziua se îngână 
Cu noaptea, şi, ţinându-ne de mână, 

Lăsasem paşii noştri-n voia sorţii. 

Mergeam domol, vorbind în taină, până 
Ne-am pomenit deodată-n faţa porţii, 
Si-ntrarăm în lăcaşul unde morţii 
Dorm înfrăţiţi de veşnica stăpână. 

Ameţitor plutea-n răcoarea serii 
Mireasma florilor de pe morminte, 
Şi pătrundea fiinţa noastră-ntreagă. 


(Grădina morţii, în Sămănătorul, 1905) 


131 


în versurile lui Petică, înmiresmarea are, 
de multe ori, conotaţie mistică, după cum am 
avut prilejul să observăm, în periplul nostru 
exegetic prin opera sa poetică. 

Nu degeaba aminteşte, acum, din nou, de 
,floarea misticelor văi", care este crinul, cf. 
Cânt. Cânt. 2, 1-2 [LXX: eyco clvQoq tou TTeStou 

KpLVOV TGJV KOlA,a5G)V GJQ KpLVOV kv |ieOG) 

CLKCLvQcov.../ Eu [sunt] floarea câmpului, crinul 
văilor. Precum crinul în mijlocul spinilor...]. 

încă din primul poem al volumului 
(Fecioara în alb I), poetul propunea această 
alegorie: „Stă fecioara ca un crin/ întrupare 
fină, dalbă"... 

Cunoştea, desigur, interpretarea ortodoxă 
conform căreia crinul văilor era o profeţie 
despre Preacurata Fecioară Măria. Sfântul 
Antim Ivireanul, spre exemplu, spusese, într-o 
didahie 100 : 

„Aleasă iaste, că iaste crin, că măcar de 
au si născut între mărăcinii nenorocirii ceii 

5 


100 A se vedea didahia diortosită de Pr. Dr. Dorin Octavian 
Picioruş: 

http://www.teologiepentruazi.ro/2014/05/09/cazanie- 
la-adormirea-preasfîntei-nascatoarei-de-dumnezeu/. 
Mai multe didahii diortosite, aici: 
http : / /www. teologi epentruazi. ro/tag/didahiile- 
diortosire-tpa/. 


132 


de obşte, iar nu ş[i]-au pierdut niciodată 
podoaba albiciunii" 101 . 

în poemul Când vioarele tăcură XI revine 
la această perspectivă: 

„Iar umbra de fecioară se pierde în amurg/ 
Şi niciun ton de flaut nuplânge-n depărtare. // 
Nimic. Doar un parfum subtil de iacint/ îşi lasă 
aripile albe pe pala suferinţă,/ Şi-n sera 
întristată un crin plăpând de-argint/ Profilul 
si-l arată"... 

9 

Parfumurile sunt memoria cea mai subtilă 
a poetului, chiar memoria ontologiei umane 
primordiale. 

Poate de aceea: „Grădina albă-a amintirii/ 
Şopteşte psalmul mânturii" (Cântecul toamnei 
II, ciclu postum). 

Sau: „grădina /.../ e numai un parfum în 
rază" (Fecioara în alb XV); „Mi-e dor de-un 
cântec plin de jale [a pocăinţei]/ De-o adiere 
parfumată" (Fecioara în alb V). 

Am văzut că Petică a reţinut episodul 
pocăinţei femeii păcătoase, care a vărsat mir pe 
picioarele Domnului, de unde s-au născut câteva 
imagini poetice semnificative. 

Semnificaţii religioase asemănătoare ale 
mirosului/ miresmelor, interpretând 
aceeaşi scenă biblică, se pot vedea în Triod: 

Cămara s-a deschis, şi împreună cu ea 
s-a împodobit şi dumnezeiasca nuntă', 


101 Antim Ivireanul, Opere, ediţie de Gabriel Ştrempel, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1972, p. 20. 


133 

Mirele este aproape, chemându-ne pe noi; 
deci să ne pregătim. 

Casa lui Simon Te-a încăput, 

împărate Iisuse, pe Tine, 
Cel neîncăput pretutindeni, 
şi femeia păcătoasă Te-a uns cu mir. 

Umplându-se femeia de mireasmă tainică, 
Mântuitorule, s-a izbăvit 
de mirosul cel urât dintâi 
al multelor păcate; 
că Tu izvorăsti mirul vieţii 102 . 

5 9 

* 

Venind femeia la picioarele Tale, Mântuitorule, 
a turnat mirul, umplând locul 
de bună mireasmă, 
şi umplându-se şi de mirul iertării 
faptelor [ei] celor rele. 

De miresme sunt bogată, 
iar de virtuţi sunt săracă; 
cele ce am îti aduc Tie; 
dă-mi şi Tu cele ce ai; dar lasă-mi [păcatele] 
şi mă iartă, strigat-a păcătoasa 
către Hristos. 

La mine este mir stricăcios, 
iar la Tine este mirul vieţii, 


102 Triodul, op. cit., p. 565. 


134 

că mir este numele Tău [Cânt. Cânt. 1, 2], 
care se varsă spre cei vrednici... 10 3. 

Miresmele caracterizează calitatea 
sufletului, care e precizată de faptele sale, de 
aplecarea spre patimi sau spre sfinţenie. 


Francisco de Zurbarân, Natură moartă cu lămâi, 
portocale şi trandafir 10 ^. 

Astfel, şi în opera lui Petică sunt parfumuri 
toride/ pătimaşe, şi parfumuri line, calme, 
emanând sfinţenie sau indicând cel puţin dorirea 
ei, orientarea spre ea. 

Ciclul Serenade demonice (care nu a fost 
publicat în volum) nu are o tematică omogenă, 
dar nici nu conţine ceea ce pare să prevadă titlul. 


10 3 Idem, p. 567. 

10 4 Sursa: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fişier:Francisco_de_Zurba 
ran_063.jpg. 


135 


„Demonismul" poetului rezidă într-o 
anume stare de melancolie şi neîncredere, 
de glaciaţie sufletească, în atitudinea de 
respingere a cutumelor sociale şi tendinţa când 
spre boemă, când spre ipostaze romantic- 
exotice. 

Atinge aici şi probleme sociale grave, ceea 
ce îl apropie de Traian Demetrescu: 

O ceată-ntunecată s-a oprit, 
Tăcută si răsleată la răscruce; 

5 5 7 

Atât de grea îi cade-n asfinţit 
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce. 

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat 
Cu cântece şi joc în loc de pâine 

Şi beată de plăcere a uitat 
De grija zilei groaznice de mâine. 

Dar seara se coboară răcoroasă 
Şi-amurgul sărbătoarei e amar 
Ca drojdia cea neagră ce o lasă 
Năspritul must pe fundul de pahar. 

Cu trândavi ochi priveşte spre apus 
Mirată că nu poate să-1 priceapă; 
O rugă pare c-ar avea de spus 
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă. 

Ci stă îngrămădită ca o turmă 
Si tremură de taina ce-o-nfioară 

5 

Cu moartea zilei blonde care curmă 
Şi jocul şi cântarea de vioară. 


136 


Şi tristă de pierduta fericire, 
Tăcută stă cu fruntea încruntată, 
Chemând ceva din stinsa strălucire, 
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată. 

(Serenade demonice, II) 

* 

Vecernia sună alinătoare, 
Sună târziu şi lung în astă seară, 
Părând o dulce binecuvântare 
Ce cade peste frunţi arzând în pară. 

Şi notele de clopot uşurele - 
Zburând asemeni unor aripi pale - 
Purtară vestea liniştei cu ele, 
Lăsând în urma lor o albă cale. 

Se-nchină robii muncii si visează 
Un vis al lor din basme depărtate 
Şi-o pace nesfârşită se aşează 
Pe sufletele lor îndurerate. 
Şi cum îşi pleacă ruga către glie, 
Cu umeri obosiţi şi-mpovăraţi, 
Le piere-n inimi urma de mânie 
Şi toţi se simt o clipă între fraţi. 

Dar noi pe care vechea pasiune 
Ne arde ca un rug mistuitor, 
Noi nu cunoaştem tainica minune 
A ceasului atotizbăvitor; 


137 


Ci-n zbucium stăm cu braţe-ncrucişate, 
Cu ochii pironiţi spre-albastrul cer, 

Rostind blestem că nu putem străbate 
Cu mintea-ngrozitorul său mister. 

(Serenade demonice, III) 


Sunt strofe, mai sus, care par, ca şi altădată, 
scrise de Goga. Sau despre care putem spune că 
vibrează pe coardele simţirii „tradiţionaliste". 

Este tradiţionalistă inclusiv această temă 

9 

din al doilea poem, a opoziţiei între atitudinea 
robilor ţărani, care trăiesc în ritm liturgic şi care 
cunosc „tainica minune/ A ceasului 
atotizbăvitor", şi cea a proletariatului urban, 
care arde de vechea pasiune - adică de patima 
urii şi a dorinţei de răzbunare -, neputând decât 
să blesteme. 

Deşi poetul se înscrie pe sine între cei din 
urmă, pare că respectă şi admiră mai mult pe cei 
dintâi, pentru puterea lor de a se lăsa cuprinşi de 
o „pace nesfârşită". 

însă, în această atmosferă de răzvrătire, 
din poemele lui Petică, zace... un filon arghezian 
incontestabil, a cărui notă unică nu se regăseşte 
la alţi poeţi ai vremii. 

Mai ales primele strofe din al iV-lea poem 
al ciclului de faţă răspândesc premoniţii, în 
legătură cu poezia viitoare, a lui Arghezi şi Blaga: 


138 

Aruncă, noapte, mantia-ţi regală 

Pe slabii noştri umeri gârboviţi 
Sub sarceni de păcate şi-ndoială 

Pe care le purtarăm răzvrătiţi. 

Şi pune vălul tău de umbră deasă 
Pe ochii noştri-n veci întrebători: 
Lumina e un chin care ne-apasă, 
Iar cerul nesfârşit ne dă fiori. 

5 

întunecă luminile din stele 
Şi murmurul de ape-1 amorţeşte 
Punând tăcerea, Doamnă, peste ele, 
Aromele din flori le risipeşte. 

Din inimi sângerate fă să piară 
Avânt, răscoală, zbucium şi mânie 
Şi flacăra ce arde-n nopţi de vară 
Alături cu-a iubirii nebunie. 

Si când vom fi streini de orice viată, 
De stele, de parfum, de flori albastre, 

O roză, ca pe-o insulă de gheaţă, 
Va creste sfântă-n sufletele noastre. 

Un alt fel de-a rămâne nemuritor si rece... 

A-pathia aceasta nu corespunde însă cu 
sentimentele din poemul cu numărul VI, în care 
joacă rolul unui „cântăreţ de serenade" ipocrit şi 
pătimaş: 

„Cântarea mea e cinică, trufaşă,/ Şi minte- 
n nota ei sentimentală,/ Dar noaptea este 


139 


vechea mea părtaşă/ Şi-i dă o duioşie ideală. // 
De-aceea, ca să turbur fericirea/ Fecioarei cu 
vis alb ca de hermină/ Şi-n umbră s-o atrag, 
unde pieirea/ îşi picură cântarea în surdină, 
/.../ Pe taina unei seri îmbătătoare/ Arunc un 
colţ al mantiei de stele,/ Ca visurile sale- 
amăgitoare/ Să plângă-ncet pe cântecele mele". 

De asemenea, insurgenţa revoluţionară nu 
este consonantă nici cu atmosfera din Serenade 
demonice I, cu palatul impozant, având coloane 
de porfir, albe arcade şi „trepte largi de- 
alabastru-mpărătesc", acoperite cu ghirlande 
de roze roşii, peste care calcă poetul în ipostază 
princiară, opusă celei proletare. 

Opulenţa are aici o parnasiană legătură cu 
luxul de senzaţii si chiar cu luxura: 

„întristarea mea e-o gingaşă terasă/ Unde 
visul blând întârzie spre seară,/ îndemnat de- 
albastra umbră ce se lasă/ Liniştită pe-acest 
colt de primăvară,/ / 

Peste care roze roşii, împletite/ în 
ghirlande, -nflăcărate-şi risipesc/ Preţiosul lor 
parfum pe poleite/ Trepte largi de-alabastru- 
mpărătesc. /.../ 

Ci vrăjit de voluptoasa înserare,/ Leneş 
mâna mea subţire-o las să cadă,/ Netezind în 
călduroasă dezmierdare/ Eleganta şi lucioasa 
balustradă". 

Deşi poetul rămâne un visător „sub surâsul 
blând al serei care cade"... 

Serenadele demonice presupun, prin 
urmare, două atitudini antagonice: cea sceptic- 


140 


revoluţionară şi, respectiv, cea a poetului 
pasional şi a aristocratului însetat de senzaţii. 

însă nici insurgenţa şi nici senzualismul 
parnasian nu caracterizează, în mod esenţial, 
lirica lui Petică. 

în versurile sale, în permanenţă, 
instrumente spirituale nevăzute sculptează cu 
hotărâre chiar şi în cele mai voluptoase vise sau 
imagini şi le eterizează fiinţa ardentă, până când: 
„O roză, ca pe-o insulă de gheaţă,/ Va creşte 
sfântă-n sufletele noastre". 


141 


Dimitrie Anghel: „poetul florilor" 


Dimitrie Anghel 10 ^ este un poet cu 
sensibilitate şi cultură poetică moderne, dar nu 
este poet simbolist, aşa cum 1-a considerat 
Călinescu. 

încercând să-1 integreze cumva în „poezia 
de cunoaştere", în „autenticul simbolism 
intelectual" 106 , originat din lirica lui Baudelaire 
şi Mallarme, Călinescu face teoria simbolismului 
în capitolul dedicat lui Anghel, din Istoria sa. 

Locul acestei teoretizări ar fi trebuit să fie în 
altă parte - la Ştefan Petică ar fi fost cel mai 
nimerit. 

Mai multă dreptate ar avea Mihai Zamfir, 
atunci când susţine că Anghel nu poate fi 
integrat deplin în niciun curent sau mişcare 
literară. însă nu înţelegem de ce ezită să accepte 
apropierea lui de Semănătorul, de Şt. O. Iosif şi 
de curentul tradiţionalist 10 ?. 

în general, în critica noastră, atunci când 
un scriitor îşi indică singur orientarea literară, 
ea este acceptată fără rezerve. Dimitrie Anghel 
face parte din rândul excepţiilor... 

Ca şi Petică, Pillat, Arghezi, Blaga sau 
Maniu, Anghel este un poet cât se poate de 
tradiţionalist în concepţii. 


10 5 A se vedea: 

http : //ro . wikisource. org/ wiki /Autor : Dimitrie_Anghel. 

106 G. Călinescu, Istoria literaturii române, op. cit., p. 687. 

10 7 A se vedea Mihai Zamfir, Scurtă istorie, op. cit., p. 433. 


142 


Faptul că există, în poezia lui, o serie de 
teme şi motive care par să aparţină 
simbolismului, reprezintă o situaţie în stare să 
nască multe confuzii. Problema nu este însă, nici 
pe departe, nici nouă sau singulară şi nici 
simplă. 

Călinescu a explicat că Anghel este un poet 
în fond simbolist şi că, dacă pare clasic sau 
tradiţionalist, acest lucru se datorează aerului 
vremii. 

în opinia noastră, lucrurile stau exact pe 
dos: Anghel este un poet în fond tradiţionalist 
(fapt explicat de poetul însuşi prin neaderenţa sa 
la cercul simboliştilor, ceea ce este un lucru 
remarcabil pentru cineva care petrecuse un 
deceniu în atmosfera literară a Parisului) şi care, 
datorită aerului vremii, poate părea simbolist. 

Călinescu a depus un efort exegetic 
remarcabil pentru a-1 magnetiza pe Dimitrie 
Anghel şi a-1 atrage exclusiv în aria poeţilor 
modernişti, entuziasmat fiind, fără îndoială, de 
profunzimea şi de talentul veritabil al poetului. 

Anghel e un poet al florilor şi al miresmelor, 
un poet clasic şi romantic deopotrivă, cu o 
sensibilitate poetică ce poate fi considerată fără 
greş tradiţională, şi care uzează uneori de 
tehnici simboliste. 

Un poet care a reţinut anumite tuşe 
picturale din atmosfera vremii, pentru a 
reproduce ceea ce este prea subtil pentru a fi 
descris plastic. 


143 


Dar nu are mai nimic de-a face cu 
simbolismul de substanţă, nici cu cel intelectual 
si nici cu cel nevrotic. 

în aventura sa pariziană, prin lecturile şi 
traducerile sale, Anghel a deprins rafinamentul 
poeziei moderne, dar nu i-a urmat în profunzime 
tiparele şi mentalitatea. 

în poemele lui, florile şi parfumurile nu se 
află în ipostaza lor curentă în lirica simbolistă. 

Călinescu greşeşte atunci când susţine că 
„florile apar ca simboluri ale muzicii de arome" 
ca în poezia lui Mallarme şi că 

„elogiul florilor din [volumul] în 
grădină e un ecou (prin Samain) al 
simbolismului mallarmean. [Pentru că] 
tema acestor poezii, întunecată uneori de 
descripţie şi de un început de afabulaţie, 
este intrarea în extaz sub efluviile edenice 
ale mirosurilor" 108 . 

Semnificaţiile simbolice ale miresmelor nu 
reprezintă o descoperire a simboliştilor. 

Căutarea transcendenţei prin intermediul 
miresmelor şi al muzicii, cel puţin din punct de 
vedere literar, are vechimea Psalmilor şi a 
Cântării cântărilor. Ştefan Petică era conştient 
de semnificaţia lor mistică, după cum am văzut. 

Iar „intrarea în extaz, sub efluviile edenice 
ale mirosurilor", le fusese specifică şi lui 
Bolintineanu sau Eminescu. 


108 G. Călinescu, Istoria literaturii române, op. cit., p. 687. 


144 


Poemele lui Anghel sunt, în schimb, nişte 
parabole florale. 

Mai ales primul său volum, în grădină 
(1905), poate fi considerat Gulistanul 10 ?, 
Esopia sau Fiziologul/ Florariul său. Desigur, 
înţelepciunea sa este contextualizată modern, în 
comparaţie cu cărţile pomenite. 

Tema veche a efemerităţii/ a precarităţii 
existenţei umane, simbolizată de florile 
murinde, se îmbină la el cu cea a idealului de 
transcendenţă (care aparţine şi simbolismului, 
dar nu numai lui), sugerat de miresmele 
îmbătătoare. 

însă modul său de a gândi fabule jardiniere 
este inedit în peisajul nostru literar, poemele sale 
semănând cu o Istorie ieroglifică florală. 

Pe de altă parte, poezia lui Anghel ne-a 
făcut să ne gândim la tablourile suprarealiste ale 
lui Vladimir Kush, ce ipostaziază o lume a 
florilor, care o imită pe cea umană 110 : 


1Q 9 A se vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Gulistan_of_Sa%27di. 
110 Sursele fotografiilor: 

http://ecgalleries.wordpress.com/2010/10/19/a- 
metaphorical-journey-with-vladimir-kush/ 
http://vladimirkush.com/ 

http://artistsinspireartists.com/painting/vladimir-kush 
http://www.beautifuUife.info/art-works/surrealistic- 
paintings-by-vladimir-kush/ 


Spre exemplu, într-un poem, exprimând o 
viziune aproape identică cu cea a pictorului, 
după cum se poate vedea într-un tablou de mai 
sus, Dimitrie Anghel portretiza astfel floarea- 
soarelui: 


Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când păsările cântă, 
Şi iarăşi, ca un frate dulce, când dă-n apus, mâhnit de soare 

Tot ei îi trimitea pe gânduri cea mai din urmă sărutare, 
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă. 

(Floarea-soareluî) 


Revenind la discuţia anterioară, vocea lirică 
a lui Anghel 111 este înrudită cu cea a lui Iosif şi a 
lui Goga. 

Dar, mai ales, Ion Pillat îi datorează, în 
bună măsură, glasul său poetic din voi. Pe Argeş 
în sus (1923). De fapt, chiar mai devreme, încă 

111 Utilizăm ediţia: Dimitrie Anghel, Poezii şi proză, 
antologie, postfaţă şi bibliografie de Georgeta Horodincă, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1972. 


147 


din 1910, Pillat exersase acest glas, în volumul 
său de debut, Casa amintirii. 

Convingător, în acest sens, este poemul lui 
Anghel, Murmurul fântânei: 


în murmurul fântânei plânge povestea vremilor trecute... 
De ştii s-asculţi, auzi iar glasul atâtor guri ce-s astăzi mute: 

S-a potolit atâta viaţă, ş-a ars atâta foc de soare, 
De ani şi ani, de când tot curge împrăştiind mărgăritare. 

De ani şi ani... dar de atuncea grădina ş-a schimbat stăpînii 
Cu glasuri gângave alt'dată — pe când eram copii — bătrânii 
Lung sfătuiau în şoapta apei sub cernerea de umbre sure, 
Ş-acuma numai apa plânge, iar noi ne-am răzleţit pe-aiure. 

Sunt ani şi ani... dar astăzi unde-s copiii gureşi? Unde-i oare 

Copila ce privea uimită la curcubeiele de soare 
Ce se farmau în praful apei, şi s-aprindeau din nou măiastre, 
Ca iarăşi să se năruiască etern ca visurile noastre? 

Sunt ani, şi de atunci în noapte s-au prăvălit grămadă anii 

Şi dintre toţi eu singur numai, ţinând azi firul Arianii 
Mai rătăcesc ş-ascult cum cântă pierdut pe-aleele deşarte 
în murmurul fântânei glasuri ce vin de dincolo de moarte. 

Eu singur mai ascult, şi-n umbra întunecată din aleie, 
Plângând ca un copil ruina luminelor de curcubeie, 
Aş vrea, în dorul lor ş-al vostru, acum când nu mai sînt bătrânii, 
Să-nmlădii pentru voi un cântec etern ca murmurul fântânii. 


148 


Memoria afectivă 112 a putut-o recepta 
Pillat, în poezia sa, chiar de la Dimitrie Anghel. 

Se poate spune şi că, pentru Dimitrie 
Anghel, grădina reprezintă ceea ce însemna 
pentru Eminescupâdi/rea. 

Ca şi alţii, Anghel şi-a început cariera 
poetică eminescianizând n 3. 

Preferinţa pentru grădini, pentru flori şi 
miresme exprimă, în parte, o continuare a 
tradiţiei romantice, ţinând seama de accentul pe 
care îl punea aceasta pe natură şi pe 
contemplarea ei. 

La noi, experienţa poetică a lui Eminescu, 
în această privinţă, a fost covârşitoare. Şi, prin 
urmare, si ecourile în conştiinţa urmaşilor sunt 

7 5 5 5 5 

semnificative. 

Tradem, Petică, Anghel, Iosif sau Goga 
absorb aceste ecouri în mod personal. 

în cazul lui Anghel, contemplarea se 
concentrează asupra grădinii, în condiţiile în 
care poeţii începutului de secol XX nu mai sunt 
nişte rătăcitori prin codri, nu mai sunt 
romanticii cu orizonturi largi ale unei naturi 
impresionante. 


112 A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche I. 4, 
Teologie pentru azi, Bucureşti, 2012, p. 74-150, 

http://www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la- 
lumea-veche-i-4/. 

"3 „Debutul tânărului poet de o deosebită virtuozitate, se 
arată sub semnul exclusiv al prestigiului eminescian [...]. Zâna 
codrilor de brad e transpunerea pe un alt registru a nunţii din 
Călin [mai degrabă a înmormântării din Strigoii - n.n.]", cf. 
Şerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera, Ed. 
Publicom, Bucureşti, 1945, p. 58. 


Claude Monet, Grădina de la Argenteuil sau 
Daliile/ gherghinele 11 ^ 


Teodor Aman, în grădină 11 ^ 


"4 Sursa: http://www.claudemonetgallery.org/home-8- 
24-1-o.html. 

"5 Sursa: http://artalicitata.blogspot.ro/2013/05/aman- 
superb-de-admirat.html. 


150 


Mircea Anghelescu observa mai demult că 
paşoptiştii noştri nu fuseseră absorbiţi de 
întoarcerea la natură, pentru că, în societatea lor, 
oamenii trăiau încă înconjuraţi de grădini sau 
într-un mediu natural aproape nealterat şi nu 
aveau, prin urmare, de ce să fie nostalgici, 
precum apusenii 116 . 

Mai nostalgic decât ei ar putea părea 
Anghel, deşi el arată, mai adesea, că apreciază 
natura nu pentru ea însăşi, ci pentru poveştile 
exemplare pe care le naşte în mintea poetului. 

Trebuie să observăm cu atenţie faptul că 
parfumurile nu provoacă exaltare poeţilor 
noştri la nivel senzorial, cât mai degrabă prin 
semnificaţiile pe care le suscită receptarea lor. 

Grădina însăşi, a lui Dimitrie Anghel, 
poartă în sine un simbol edenic pertinent, chiar 
dacă pare că se păstrează într-un orizont 
terestru. 

Semnificaţiile mistice, transcendentale ale 
miresmelor sunt mai evidente la Petică, dar 
sugestia lor nu este absentă nici în versurile lui 
Anghel. 

Primele două poeme ale volumului întâi de 
poezii, în grădină şi Florile, sunt paradigmatice 
pentru a înţelege temele şi viziunea întregului 
volum. 

Primul dintre ele, poemul în grădină, 
anunţă câteva secvenţe tematice fundamentale, 


A se vedea şi poezia Gherghina, a lui Anghel: 
http://ro.wikisource.org/wiki/Gherghina. 

116 A se vedea: Mircea Anghelescu, Introducere în opera 
lui Gr. Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 27. 


151 


dintre cea mai importantă este cea (arhaică) a 
timpului care fuge (principala temă a 
volumului), îngemănată cu tema amintirilor 
risipite, din care poetul adună câteva flori, prin 
prisma memoriei afective: 

Atâtea amintiri uitate cad abătute de-o 
mireasmă:/ Parcă-mi arunc-o floare roşă o 
mână albă de fantasmă /.../ Şi dulci treceau 
zilele toate, şi-arar dureri dădeau ocoale.../ Ah, 
amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi 
goale!". 

Cel de-al doilea poem, Florile, dezvăluie 
viziunea poetului, care contemplă orice grădină 
de flori ca pe o lume integrală. 

El poate să citească într-un univers floral o 
replică vegetală a lumii umane, cu frumuseţea şi 
dramele ei şi, mai ales, cu taina inexorabilei 
morţi: 

5 


De câte ori deschid portiţa şi intru în grădină-mi pare 
Că mă cuprinde-o vrajă dulce, şi florile-mi dezmiardă ochii. 

Ofantazie uriaşă le-a dat un strai la fiecare, 
Şi fete nu-spe tot pământul sâ-mbrace mai frumoase rochii. 

Pe crin 1-a miruit în frunte, lăsându-i hlamida regească 

Să poată-mpărăţi cu fală norodu-i de mironosiţe, 
Cicorilor le-a dat seninul strâns din privirea omenească, 
Iar râsul fărâmat prin lume 1-a nins pe foi de româniţe. 

Sfiala care urcă-n faţa fecioarelor când vine-amorul, 
Şi toată jalea şi netihna acelora ce-aşteaptă mirii, 
Mâhnirea toat-a unui suflet pe care îl ucide dorul 


152 


Le-a pus pe-un ram, şi-atuncea lumea s-a-mbogăţit cu 

trandafirii. 

La fiecare pas te-aşteaptă câte-o minune, — ici scânteie 
Ca un rubin o ghinţiană, colo un stânjinel se joacă... 
Slavă Aceluia ce-aruncă din cer lumini de curcubeie, 
Şi a ştiut să ţese nalbei un cuib din tort de promoroacă! 

Slavă! Căci trist-ar fi fost viaţa, şi-ntunecat pe veci pământul, 
De n-ar fi fost măcar o floare, ce-am fi sădit noi pe morminte? 
Ce-ar fi cernut, în primăvară, când trece prin grădină vântul, 
Si eu ce dar ti-as da azi tie ca să-ti aduci de mine-aminte! 

3 3 3 3 3 


Un Arhitect cosmic, „o fantezie uriaşă" 
dumnezeiască a creat toată această lume 
paradisiacă, dar şi analogiile cu universul 
material şi spiritual omenesc (mai pronunţat 
rural decât urban). 

Lui Anghel, aprecierile privitoare la 
vestimentaţiile florale, care întrec imaginaţia 
omenească şi la crinii îmbrăcaţi în hlamidă 
regească, i-au fost sugerate de câteva versete: 

„Luaţi seama la crinii câmpului cum 
cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă 
spun vouă că nici Solomon, în toată 
mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre 
aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi 
este şi mâine se aruncă în cuptor, 
Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu 


153 


mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?" 
(Mt. 6, 28-30) n 7. 

închipuind un arc de boltă, volumul se 
încheie cu poemul Tovarăşilor mei - o artă 
poetică, care întregeşte semnificaţiile versurilor 
de mai sus: 


Atâtea flori şi nu sunt două să-mbrace la un fel vestminte... 
Câţi ochi frumoşi nu-şi pierd vederea în horbotă de-odăjdii 

sfinte, 

Şi câtă purpură şi aur pentr-o hlamidă-mpărătească, 
Când de ajuns e pentru ele ca soarele să strălucească. /.../ 

Flori — pretutindeni flori, podoaba cea mai iubită de lumină, 
Un fir de romăniţă râde atât de dulce pe-o ruină: 
Căci toate au un grai pe lume şi florile îl au şi ele... 
Ce ochi nu se-ntrista alt'dată de jalea unei asfodele? /.../ 

Plecaţi pe faţa lor blajină, călind o formă ideală, 
Câţi n-au trecut pe-aceeaşi poartă, dar s-au întors cu faţa pală 
Şi cu privirile pierdute, zvârlind cu gestul Ofeliei 
Comoara florilor culese în câmpul trist al nebuniei... 

Dar cine poate, învestminte-şi gândirile-n odăjdii sfinte, 

Ca florile de felurite să-ifie-a graiului vestminte, 
Ş-adorm-apoi — căci mor imperii şi cad cununele de aur: 
Eterne-n lumea asta-s numai cununele de foi de laur. 


Dar arhitectura volumului e prevăzută în 
primele două poezii. 

"7 Cf. Biblia, ediţia sinodală 1988. 


154 


„Curgea nedumerită vremea" va spune şi 
în alt poem {în Luxemburg), însă amprenta 
acestui fugit tempus şi a unui ireprimabil 
vanitas vanitatum se poate culege în 
permanenţă, în versurile sale, din zdrenţe de 
petale şi din glorii estompate de miresme. 

Aroma amintirii se varsă strecurată prin 
ciurul memoriei, distilată, ca şi mai târziu la 
Pillat, în poemul intitulat chiar Amintire: 


Dar printr-atâtea nopţi uitate în viaţa mea, ţin minte-o 

noapte, 

Căci sunt, se vede,-anume clipe pe care sufletul le-nsamnă... 
Şi se făcea ca astăzi parcă pe vremea pârgului de toamnă, 
Când te urmează pretutindeni un miros vag de fructe coapte. 


Caravaggio: Coş de fructe 118 


118 Sursa: 

http://it.wikipedia.org/wiki/Canestra_di_frutta. 


155 


Nu putem să nu observăm, totodată, şi 
înrudirea de tonalitate poetică cu G. Coşbuc 
ifete nu-s pe tot pământul să-mbrace mai 
frumoase rochii" - pare un vers din Nunta 
Zamfirei), dar mai ales cu O. Goga: 


Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasâ-i iasomia: 
Pe faţa ei neprihănită se-ngână-n veci melancolia 
Seninului de zare strânsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară 
Trăiesc mâhnirile şi plânge norocul zilelor de vară. 

(D. Anghel, în grădină) 


Norocu-ntăilor brânduşe culese-n zori de zi pe rouă... 
Cum s-a trecut, şi cum trec toate pân' vine moartea să te 

cheme; /.../ 

Şi-mbrăţişaţi alături plângem, plângi blândă, candidă 

vestală, 

Din lacrimi liniştea sporeşte, ş-a fi târziu pricepi ce-nsamnă. 
Brânduşele-nfloresc de-a pururi şi poate soarele de toamnă 
S-o-nduioşa ca să-ţi arunce pe frunte mândra lui beteală. 

(D. Anghel, Crizanteme) 


Când, tremurându-şi jalea şi sfiala, 
Un cânt pribeag îmbrăţişează firea, 
Şi-un trandafir crescut în umbră moare, 


156 

Şi soare nu-i să-i plângă risipirea, 
Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare, 
A vremii noastre dreaptă muceniţă, 
Copil blajin, cuminte prea devreme, 
Sfielnică, bălaie dăscăliţă. 

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi, 
Poveste nu-i mai jalnic povestită, 
Tu eşti din leagăn soră cu sfiala, 
Pe buza ta n-a tremurat ispită. 

(O. Goga, Dăscăliţa) 

* 

La voi aleargă totdeauna 
Truditu-mi suflet să se-nchine;/.../ 

Purtaţi cu braţele-amândouă 
A muncii rodnică povară, 
Sub strălucirea-nlăcrimată 

A dimineţilor de vară. 
Şi nimeni truda nu v-alină, 
Doar bunul cerului Părinte, 
De sus, pe frunte vă aşază 
Cununa razelor Lui sfinte. 

(O. Goga, Plugarii) 

La Anghel nu se găsesc militantismul şi 
revendicările din lirica lui Goga, dar nu de puţine 
ori susurul versurilor sale curge într-o melodie 


157 

identică cu cea a poeziilor Noi, Oltul, Apostolul 
etc. 

Mai ales, dacă măsura versurilor ar fi 
înjumătăţită, s-ar putea observa acest lucru, cu 
mai multă claritate: 

Sfioase-s bolţile spre sară, 
Si mai sfioasă-i iasomia: 
Pe faţa ei neprihănită 
Se-ngână-n veci melancolia 
Seninului de zare strânsă, 
Si-n trandafiri cu foi de ceară 
Trăiesc mâhnirile şi plânge 
Norocul zilelor de vară. 

(în grădină) 

* 

Norocu-ntăilor brânduşe 
Culese-n zori de zi pe rouă... 
Cum s-a trecut, şi cum trec toate 
Pân' vine moartea să te cheme; /.../ 

Şi-mbrăţişaţi alături plângem, 
Plângi blândă, candidă vestală, 
Din lacrimi liniştea sporeşte, 
Ş-a fi târziu pricepi ce-nsamnă. 
Brânduşele-nfloresc de-a pururi 
Şi poate soarele de toamnă 
S-o-nduiosa ca să-ti arunce 
Pe frunte mândra lui beteală. 


158 

(Crizanteme) 

* 

Miroasă iarba pătulită 
A sinziană ş-a sulcină, 
Miroasă dulce, cum miroasă 
Un aşternut păstrat de zestre; 
Si-n mine, când e întunerec 
Şi când se face iar lumină, 
Ca-ntr-o odaie-n care-apune 
Ori bate soarele-n ferestre. 

în depărtări s-afundă zarea 
Cu năluciri de munţi în cladă, 
Şi vântu-i bălsămat şi dânsul 
Ca o năframă când o scuturi; 
Purcede-un cânt din creangă-n creangă 
Ş-un susur blând din mladă-n mladă, 
Pe unde trece el pe gânduri 
Urmat de-alaiul lui de fluturi. 

(Dragoste) 

însă şi la Anghel se pot descoperi, ca şi la 
Tradem, Petică sau Goga, preocupări legate de 
soarta celor unici/ singuratici, umili, nebăgaţi în 
seamă sau nedreptăţiţi de lume: 


159 


Au înflorit iar măgheranii şi n-a prins nimene de veste, 
Şi-acum se trec, cum trec pe lume atâtea vieţi ce pân'la moarte 
S-ascund în numărul mulţimei şi umilite stau deoparte, 
Cum sta între surori sfioasa cenuşăreasă din poveste. /.../ 

Oftează fetele, şi nu ştiu, a doua zi de dimineaţă, 
Când se coboară în grădină, că-n biata floare cenuşie 
Ce se ascunde umilită, e-atât par/i/m şi poezie... 
Şi măgheranii mor în taină cum au trăit întreaga viaţă... 

(Măgheranii) 

* 

Dă-n sânge lăurusca n 9 pală şi cârtiţa-şi face mormântul, 
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub ţarina din moşunoaie, 
O floare-a-soarelui uitată se scutură şi îşi despoaie 
Podoaba razelor apuse, încetinel, când bate vântul. 

Şi s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază, 
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină: 
De-ajuns i-o candelâ-ntr-un templu şi-i de ajuns într-o 

grădină 

O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează. 

Căci vezi, în ea lucea lumina întâi când pasările cântă, 
Şi iarăşi, ca un frate dulce, când da-n apus, mâhnitul soare 
Tot ei îi trimetea pe gânduri cea mai din urmă sărutare, 
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfântă. 

De-acum, ca peste-un câmp de moarte, o să răsară jalnici zorii; 
Frumos era cuibul de aur şi dulce galbena-i văpaie... 


"9 Lăuruscă = viţă sălbatică al cărei fruct este un ciorchine 
cu boabe mici, negre (Vitis silvestris); aguridar; agriş sălbatic. 


160 


— Ce greu trebui să fie somnul sub ţărâna din moşunoaie! 
Cuceritoare umbra creşte ca-n amurgitul unei glorii... 


(Floarea-soarelui) 


Aşa mor florile-n neştire, aşa-şi sting ochii buni lumina 
Şi-n preajma vieţii care râde, cine-ar gândi, privind grădina, 

Că sub surâsul ei s-ascunde o ne-ntreruptă agoniei 
Cine-a-nţeles cât plâns ascunde sub ochi o dungă viorie?... 


(Dureri ascunse) 


Poemul Melancolie, deşi poartă un titlu 
romantic, poate fi considerat a se apropia mai 
mult de simţirea simbolistă: 


Miresme dulci plutesc în aer sub bolţi umbrite de liane, 
Şi-i linişte-n grădina toată şi pace ca-ntr-o săhăstrie 
în care-ar fi murit viata învinsă de melancolie. 
Din trandafiri, ici-colo, pică petale albe, diafane. 

Ş-un glas de greier nu s-aude măcar să-nalţe imnul vieţii, 
Să rupă liniştea ţăsută în jurul celor ce-au să moară; 
îşi face cuib uitarea tristă şi pacea creşte funerară, 
Pe unde pasul nu mai calcă şi nu mai cântă cântăreţii. 

Cu visuri, cu gânduri frumoase, cu fantazia mea, cu viaţă, 
învins de-o milă nesfârşită aş vrea să-npoporez natura; 

Dar braţele îmi cad trudite şi mută îmi rămâne gura, 
Simtind-nelămurit în mine că numai linistea-i măreaţă. 

5 9 9 


161 


Un cânt, cât de duios, acuma n-ar fi el oare-o pângărire, 
Când e atâta armonie în ne-trerupta, sfânta pace? 
Grădina e-o poemă dulce şi, vezi tu, vântul care tace, 
E ca o mână adormită pe coarda rupt-a unei lire. 

Somn bun ş-odihnitor, natură, somn bun: cântărilor vieţii 

Azi preţuiesc tăcerea morţii - veni-va altul poate-odată 
Ca prin poveşti să te trezească spuindu-ţi vorba fermecată, 
Eu prea sunt trist.. .Pe cerul palid s-aprind iar zorii 

dimineţii. 

s 

Şi-n mintea mea ca într-un templu în care-au plâns dureri 

profane, 

Se face linişte şi pace pe-ncetul ca-ntr-o săhăstrie 
în care-ar fi murit viata învinsă de melancolie, 

5 7 

Şi unde numai trandafirii mai cern petale diafane. 


Există însă, şi în acest poem, destul de 
multe elemente care tin de o tradiţie literară 
românească, mai mult decât de influenţa 
simbolistă. 

în poem se vorbeşte despre linişte măreaţă, 
despre pace sfântă, nesfârşită şi despre a preţui 
tăcerea morţii. Si niciunul dintre ele nu este un 

9 9 

sentiment simbolist. 

Oamenii sunt cei ce-au să moară, în jurul 
cărora se ţese liniştea ca o prevestire a unui dat 
inexorabil. 

Pacea funerară nu e bacoviană. Liniştea 
aceasta nu este funebră în sensul de sumbră, ci: 
„atâta armonie"\ 


162 


E o linişte care stârneşte o melancolie în 

9 5 

stare să învingă viaţa: un dor de moarte mai 
puternic decât dorinţa de a trăi. 

într-o tradiţie nedisimulată, care coboară 
de la Dosoftei 120 şi trece prin poezia lui Cârlova, 
a paşoptiştilor şi a lui Eminescu, fiorul creaţiei, 
al poeziei se naşte dintr-o „milă nesfârşită". 

De fapt, volumul se deschidea cu aceste 
versuri: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă 
alintă gânduri blânde.../ Ce iertător şi bun şi-i 
gândul, în preajma florilor plăpânde!" (în 
grădină). 

Cioculescu observa că 

„Anghel se leagă fără voie [?] de 
tradiţia lirică românească, printr-o 
alcătuire sufletească de contemplativ, 
simţitor la dulceaţa senzaţiilor, pe linia lui 
Vasile Alecsandri si Dimitrie Bolintineanu. 
Epitetul cel mai des întrebuinţat este acela 
de dulce [am remarcat frecvenţa lui 
apreciabilă la Bolintineanu şi Eminescu, 
precum şi sorgintea lui isihastă n.n.]. [...] 

Senzaţiile oltactice [olfactive] nu sunt 
autonome la Anghel, ca la unii poeţi 
occidentali, suspectaţi de decadentism, ci se 
asociază unor gânduri blânde. Climatul 
grădinii nu stârneşte un extaz morbid, cu 
anularea personalităţii conştiente. [...] 

120 A se vedea: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, 
Creatori de limbă şi de viziune poetică în Literatura română. 
Voi. I. Dosoftei, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2013, p. 47-48, 
http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de- 
limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-i/. 


163 


Florile, la D. Anghel, primesc proiecţia 
simţirii omeneşti .[...] 

Natura cosmică participă, în acelaşi 
fel, la structura sensibilităţii noastre. [...] 
Miresmele nu au efectul pe care l-am putea 
denumi istoriceşte modernist, anume acela 
de a pregăti oniricul; dimpotrivă, la Anghel 
ele sunt învestite cu virtutea pozitivă de a 
pune în mişcare amintirile. [...] 

în sistemul său de corespondenţe, 
Anghel nu descoperă relaţiile unui suflet 
modern, chinuit de spleen, cu splendorile 
morbide ale florilor exotice; poetul român 
îsi recunoaşte corespondente cuminţi în 
flori, cărora nu le putem asocia păcatul sau 
crima" 121 . 

Metafora templului minţii în care 
covârşeşte pacea este şi ea cât se poate de 
tradiţională, fiind circumscrisă arealului 
spiritual ortodox şi chiar scrierilor cu caracter 
mistic-isihast. Iar influenţa acestei spiritualităţi 
nu a fost şi nu este superfluă pentru conştiinţa şi 
experienţa marilor creatori. 

Mintea e un templu, în care durerile 
profane şi-au plâns tăria. Acea minte care 
contemplă grădina sau livada ca pe un templu 
în care ard candelele florilor: 


121 Şerban Cioculescu, Dimitrie Anghel. Viaţa şi opera, Ed. 
Publicom, Bucureşti, 1945, p. 61-62. 


164 


„De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu şi-i de 
ajuns într-o grădină/ O floare"... (Floarea- 
soarelui); 

„Ghirlănzi de flori îi leagă-n treacăt şi-un 
arc sub fiecare ram/ Bolteşte-albastre 
perspective, sub care alte cete ninse/ Coboară 
pe pământ din ceruri, venind cu candele 
aprinse/ Să facă şi mai albă noaptea acestui alb 
epitalam" (Balul pomilor din Periodice). 

Mai mult, poemul Melancolie pare a fi o 
cheie pentru înţelegerea atitudinii şi a viziunii 
poetice angheliene. 

Poetul se surprinde în ipostaza oscilatorie 
între mila nesfârşită creatoare şi dorul de 
moarte, de linişte eternă, de pace sfântă şi 
neîntreruptă/ nesfârşită. 

Această din urmă chemare explică de ce 
studiază cu atenţie exemplară momentul 
expiator din viaţa florilor, când parfumurile se 
înalţă ca un cântec de lebădă: 

Dar cum mor formele spre seară, şi creşte luna fără veste, 
Un miros blând, cum nu-e altul, pătrunde-atât de cald şi 

dulce /.../ 
e-atât parfum şi poezie... 
Şi măgheranii mor în taină... 

(Măgheranii) 

* 


Iar când a fost ca toate acestea să le scriu, 
Asemenea unui suflet de moarte dezlegat, 
Un blând parfum în aer uşor s-a strecurat, 


165 

Şi a rămas în casă plutind pân-în târziu. 

(Moartea narcisului, din voi. Fantazii) 

* 

S-au stâns într-un aflux de sânge bujorii roşi, iar albii crini 
Şi-au anunţat de la o vreme şi ei palorile lunare: 
Cu o mireasmă, cu o umbră, ori prin fantastice lumini, 
Apropiata agonie şi-o prevesteşte fiecare. 

Culorile ca un incendiu, în clipa ultimului ceas, 
S-aprind — căci ceasul cel din urmă oricum e o apoteoză — 
Mai darnic îşi răstoarnă crinul parfumul ce i-a mai rămas 
Pe fundul urnei, şi, când moare, mai roză se preface-o roză. 

(Gherghina, din Periodice) 
Poezia lui e cadenţată între miresmele 

5 

cuceritoare ale setei de viată si de iubire si 

5 5 5 

aromele morţii: „văzduhu-i greu cât n-ar fi-n 
stare vâslind să-l taie o aripă,/ Un trandafir 
murind se formă pătând cuprinsul ca o rană. 

/.../ 

Şi nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici 
floare nu-i să nu se-ncline;/ Iar noaptea toată 
deodată miroas-a dragoste şi-a moarte. // 

Miroas-a moarte s-a iubire si creste-o 

5 5 5 

dulce lenevie/ Ca-ntr-un polog frumos în care 
te-nvinge somnul fără vrere"... (După ploaie). 

Miresmele adormitoare spre moarte lină, 
fără durere, ca o dulce curgere dincolo, erau 
precumpănitoare în lirica lui Eminescu. 


166 


Călinescu a minimalizat aceste semnificaţii 
şi această traiectorie a gândirii poetice atunci 
când a vorbit despre o simplă „înclinare spre 
feerie, moştenită de la Eminescu, comună 
epocii" 122 . 

Există feerie moştenită de la Eminescu în 
versurile lui Anghel, dar nu feeria este 
importantă, ci sensurile mult mai adânci şi 
rezonanţa semnificaţiilor transmise prin 
tradiţie: 

Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rump farmecul uimirii, 
Se frânge umbra-nduioşată pe-alocuri unde trandafirii 
S-aprind prin crengi; iar nalba toată şi micşunelele-bătute 
Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute. 

Si blând s-abate-un vânt, trezit e umbrarul tot si-n dulce larmă 

3 ? 3 

Se clatină crengile, iar umbra se clatină şi ea, se farmă, 
Şi-n luminiş de drum scăpată, pe unde aiurit s-abate 
Nu mai cunoşti de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate. 

Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu ştiu ce mi-i dor... pe-aproape 
Parc-au trecut un pas, o şoaptă, uşor ca zgomotul pe ape 
De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul 
Bătăilor pripit de aripi ce-şi lasă pe adâncuri zborul. 

(Farmec de noapte) 

Dorinţa nu este atât vagă, cât mai degrabă 
inexprimabilă. E o simţire prea profundă pentru 
a putea fi expusă în amănunt. 


122 G. Călinescu, op. cit., p. 688. 


167 


Remarcăm, în aceste versuri, două imagini 
poetice care par reproduse din imaginarul 
eminescian: trandafirii ce s-aprind şi florile care 
îşi desfac petalele ca nestemate cusute „pe-un 
tort de catifea". 

în opera postumă a lui Eminescu există 
aceste versuri: „într-o scenă infinită se deschid 
păduri şi lanuri./ Noaptea verde-a frunzărimei 
pietre scumpe o-mpodoabă,/ Ce se scutur 
tremurânde peste florile din iarbă./ 
Trandafiri s-aprind ca jarul, răsfoiţi în 
răsărit"... (Peisaj) 12 ^; 

„Deasupra ceru-i negru, - pe-ntinsori de 
catifea / Sunt cusute-n umed aur ici o stea, 
colo o stea" (Călin Nebunul) 12 *. 

Dacă ar fi cunoscut aceste poeme, Anghel 
putea să preschimbe imaginea stelelor cusute în 
catifeaua cerului în cea a florilor întinzând 
sclipiri nestemate pe catifeaua petalelor. 

De altfel, din acelaşi poem eminescian - 
dacă l-ar fi cunoscut -, putea primi şi Petică o 
sugestie (pe lângă cea de la Dosoftei), pentru 
Când vioarele tăcură XV: 

Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă/ 
Pe care lunecară mâni albe de princese,/ Şi-n 
falduri care pe-albastre culmi se lasă/ 
Scânteie pietre scumpe din stofe vechi şi- 
alese". 


12 3 Cf. M. Eminescu, Opere, voi. IV, Poezii postume, ediţie 
critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei RPR, 
Bucureşti, 1952, p. 508. 

12 4 Cf. M. Eminescu, Opere, voi. VI, Literatura populară, 
ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura Academiei RPR, 
Bucureşti, 1963, p. 40. 


168 


La fel, metafora , flori de umbră", din 
poemul lui Anghel citat mai sus, se regăseşte în 
sonetul postum al lui Eminescu, Stau în cerdacul 
tău 12 5 : 

„Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină./ 
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,/ Crengi 
mari înflori de umbră mă cuprind/ Şi vântul 
mişcă arborii-n grădină"... 

Zgomotul de vâsle depărtat, nostalgic, 
alunecarea şi îndepărtarea către un punct care 
nu mai e vizibil sau identificabil - ca şi întreg 
farmecul naturii, cu elemente uşor 
recognoscibile care provin din lirica eminesciană 
(Călin 126 , Călin Nebunul, Scrisoarea IV 12 ? etc) - 
reprezintă, de asemenea, o stare de spirit 
reprodusă din poezia lui Eminescu: 

Să sărim în luntrea mică, 
îngânaţi de glas de ape, 
Şi să scap din mână cârma, 
Şi lopeţile să- mi scape; 

Să plutim cuprinşi de farmec 

Sub lumina blândei lune - 
Vântu-n trestii lin foşnească, 
Undoioasa apă sune! 
(Lacul) 


12 5 Cf. M. Eminescu, Opere, voi. IV, ed. cit. supra, p. 380. 
A se vedea şi: 

http : //ro . wikisource. org/ wiki/Stau_în_cerdacul_tău . . . 

126 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Călin. 

12 7 Idem: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_IV. 


Joseph Turner, Pescar pe mare 128 

Luceferii, ce tremur sclipind prin negre cetini, 
Pământul, marea, cerul cu toate ni-s prieteni, 
Cât ai putea departe lopeţile să lepezi, 
Ca-n voie să ne ducă a mării unde repezi. 
Oriunde ne vor duce în farmecul iubirii, 
Chiar de murim, ajungem limanul fericirii. 

(Sarmis) 

Sigur, se poate invoca şi căutarea 
transcendenţei simbolistă... dar poezia lui 
Anghel nu are fizionomia interioară sl celei 
simboliste. 

Ca şi Bolintineanu, mai înainte, Anghel 
vede miresme, forme şi culori mirabile cu o 
sensibilitate fascinat-mirobolantă şi cu o 


128 Sursa: 

http : //ro. wikipedia.org/wiki / Joseph_Mallord_William. 
Turner. 


170 


apetenţă deosebită pentru contemplaţie şi 
pentru privirea atentă la mişcarea vie sl 
nemişcării: în tăcerea nopţii îmbălsămate de 
„miros vag de fructe coapte", dorm „albe- 
neguri" printre ramuri. 


John Brett, Furtună din nord-vest lângă farul 
din Longships 12 ? 

Acestea, la simpla prăbuşire a unui rod, 
zboară aidoma unor păsări fantastice: „întins-au 
albele lor aripi şi s-au pierdut în noaptea mută" 
(Amintire). 

Confuzia dintre vedere si nevedere e la fel 
de şocantă ca cea dintre alb şi negru. Pentru că, 
de fapt, nu există culoare sau o nuanţă reală, şi 
nici vedere concretă. 

Aparenta mişcare e un zbor al 
sentimentului sau o nuanţă metafizică a unei 
senzaţii spirituale... prin care Anghel e mai 


12 9 Sursa: http://en.wikipedia.org/wiki/John_Brett. 


171 


degrabă urmaşul unui Cantemir, Bolintineanu, 
Eminescu şi predecesor al lui Nichita Stănescu. 

Poate nu întâmplător, autorul a strecurat în 
aceste versuri un arhaism, pomăt 1 ^ 0 - unul 
dintre multele arhaisme si moldovenisme care se 
regăsesc în lexicul poetic al lui Anghel -, pentru 
a denumi livada în pârg: 

„Pomătu-ntreg dormea de somnul acelor 
miluiţi de mană,/ Iar sus pe ramuri, albe- 
neguri dormeau grămezi de somn învinse,/ Ca 
nişte păsări uriaşe ce dorm cu aripile-ntinse"... 

Termenul se regăseşte în cărţile noastre 
vechi, dintre care am aminti un pasaj 
binecunoscut din Istoria ieroglifică: 


Iară pre şesurile câmpului aceluia, 
şi pre o parte şi pre altă parte de apă, 
atâta câmpul cu otavă înverdziia, 
cât ochilor preste tot, 
tot o tablă de zmaragd maree a fi să părea, 
în carile tot chipul de flori din fire răzsărite, 
ca [şi] cum cu mâna în grădină, 
pre rând şi pre socoteală ar fi sădite, 
cuvios să împrăştiia, 
şi când zepfirul, vântul despre apus, aburiia, 
totfeliul de bună şi dulce miroseală de pre flori 

scorniia. 


Pomăt, pomete [lat. pometum] = grădină de pomi, 

livadă. 


172 


Aşe cât nici ochilor la privală, 
nici nărilor la mirosală 
saţiu să putea da. 

Iară pre malurile gârlei [lacului] 
tot feliul depomăt roditoriu 
şi tot copaciul frundzos 
şi umbros, 
de-a rândul, ca cum pre aţă de-a dreptul 
şi unul de altul de departe, ca [şi] cum cu 

pirghelul 
ar fi fost puşi, frumos odrăsliia. 
A căror umbri, giumătate pre lină apa Nilului, 
iară giumătate pre mângâioasă faţa câmpului 

să lăsa^ 1 . 


Peisajul cantemiresc întruchipează o 
grădină paradisiacă. 

Amintind de „somnul acelor miluiţi de 
mană", pe care îl dormea pomătul, Anghel pare 
să fi implicat intenţionat anumite conotaţii 
religioase, asociind „vremea pârgului de 
toamnă,/ Când te urmează pretutindeni un 
miros vag de fructe coapte" cu binecuvântarea 
manei cereşti (leş. 16, 13-36). 

însă pasajul de mai sus, al lui Cantemir, cu 
grădina plină de flori şi cu zefirul aburind, care 
„tot feliul de bună şi dulce miroseală de pre flori 
scorniia", ar putea suferi o comparaţie şi cu 
ultimele strofe din poemul lui Anghel, Schimb de 
vesti: 

9 


is 1 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 126. 


173 


Şi vin pe urma lor grămadă, vin fel-de-fel nenumărate... 
Tot câmpul cu chilimuri scumpe, risipa-ntreag-a tinereţii, 
O primăvară toată vine în curcubeie fărâmate 
Să spuie-nfrângerile morţii şi biruinţele vieţii. 

Iar florile uimite-atuncea, de-atâta dor încet se-nclină, 
Şi la un semn ce-1 face crinul, ca printr-un farmec, fiecare 
îşi scutură pe vânt o foaie — şi vântul pleacă din grădină, 

Cum a venit, plin de murmururi şi de solii mirositoare. 


De altfel, şi grădina lui Anghel, ca şi 
câmpul paradisiac al lui Cantemir, este alcătuită 
din flori care nu sunt orânduite ornamental de 
om, ci sunt răsădite de „o fantezie uriaşă", sl 
Aceluia „ce-aruncă din cer lumini de curcubeie" 
(Florile), sl Grădinarului ceresc: „majoritatea 
florilor lui Anghel sunt câmpeneşti, crescute la 
voia întâmplării"^ 2 , dar într-o armonie ca de 
broderii pe „chilimuri 1 ^ scumpe". 

Sau, cum zice Cantemir: „tot chipul de flori 
din fire răzsărite, ca [şi] cum cu mâna în grădină, 
pre rând şi pre socoteală ar fi sădite". 


^ 2 Şerban Cioculescu, op. cit., p. 60-61. 

!33 Chilim = covor (turcesc) cu două feţe; scoarţă înflorată; 
un fel de broderie făcută cu fire de lână sau de mătase pe etamină 
sau pe canava (din tc. kilim). 

Ne amintim că şi pentru Heliade, florile erau „tapete, 
arhetipe modele/ De orice ţesătură, de orice adornare" 
(Anatolida sau Omul şi forţele). A se vedea Ion Heliade- 
Rădulescu, Opere, tomul I, ediţie critică, cu introducere, note şi 
variante de D. Popovici, Editura pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1939. 


174 


Cioculescu respinge opinia lui Călinescu, 
prin care acesta susţinea influenţa lui Mallarme 
asupra concepţiei poetice a lui D. Anghel, dar 
reţine şi încearcă să demonstreze faptul că 
impactul poeziei lui Samain ar fi fost esenţial: 

„Samain este acela cu care [Anghel] îşi 
află cele mai intime afinităţi (întâiul volum 
al acestuia, Au jardin de l'infante, apăruse 
în 1893). [...] 

Cadrul lui Anghel ne-ar putea părea 
împrumutat de la Verlaine prin intermediul 
lui Samain, dacă n-am şti, din atâtea note 
subiective ale prozei, că este însăşi grădina 
părintească, în care a crescut poetul român. 
Anghel nu şi-a învăţat noua artă poetică în 
Franţa, de la ermeticul Mallarme, nici de la 
Verlaine, care unea luciditatea 
meşteşugului cu dezordinea pasională, ci 
din mai puţin răspânditul manifest liric al 
lui Samain'^34. 

Nu este nevoie, însă, de o analiză 
comparativă aprofundată pentru a observa că 
există o diferenţă considerabilă^ de 
perspectivă şi de sensibilitate între cei doi poeţi. 

Poetul pune semnul egal între miresme şi 
mistere, în poezia După ploaie: 


!34 Idem, 58-59. 
!35 A se vedea: 

http://www.poesie-francaise.fr/albert-samain-au-jardin- 
de-linfante/. 


175 


„S-a dus furtuna-n zări ş-acum se-ntrec 
miresmele-n putere:/ Se-ntrec care de care 
parcă, stăpână să rămâie-anume/ Peste- 
ntunericul acestei nopţi dulci şi pline de mistere; 
/.../ O ceaţă diafană zboară ca peste-un câmp 
de bătălie,/ Acoperind din nou grădina cu- 
ntunecatele-i mistere". 

Astfel, parfumurile florale sunt investite, 
din nou, cu semnificaţia de a fi „solii 
mirositoare" (Schimb de veşti) ale unei alte 
lumi, transcendente. 

Miresmele sunt vestitorii veşniciei. Sunt 
undele prin care ne vorbeşte Veşnicia. 

Poeţilor români, spiritualitatea autohtonă, 
ortodoxă, le putea face cunoscut acest lucru, cu 
prisosinţă. 

Tradiţia creştină, reprodusă poetic de 
Heliade, consideră că miresmele sunt imnul 
florilor spre lauda lui Dumnezeu: 

„Cântaţi, flori, bucuria şi lăudaţi pe 
Domnul/ Pe idioma voastră, vă exalaţi 
profumul/ Spre ceruri ca tămâie./ Formaţi 
sublime-acorduri;/ Armonie d-arome/ .../ 
Glorificaţi pe Domnul, c-aroma vă e imnul" 
(Anatolida sau Omul şi forţele). 

Spaţiul eclesial ortodox abundă în 
miresme: mirul, tămâia, busuiocul („Biruitor 
pînă acuma domneşte singur busuiocul.// Ca o 
biserică miroasă seninul cucerit o clipă" (După 
ploaie)) şi alte flori, aduse la icoane, sunt o 
prezenţă neîntreruptă - ne amintim şi versurile 
lui Petică: 


176 

„Crini cu florile deschise/ Plâng la umbră 
de altar" (Fecioara în alb I); 

„Vorba ta înaripată/ E un parfum de 
anemonă/ La o icoană întristată" (Fecioara în 
alb VI). 


Octav Băncilă, Crinii 

Mireasma este cea mai pertinentă şi mai 
persistentă senzaţie în măsură de a confirma 
sfinţenia, în cazul Sfintelor Moaşte, venerate în 

5 7 5 7 

Biserica Ortodoxă. 

Bălsămirea lumii, pe care o vedem în 
poezia românească, dezvăluie un dor de 
transfigurare, în conformitate cu spiritualitatea 
tradiţională, deşi nu negăm nici interferenţele cu 
poezia modernă, în speţă cu simbolismul. 


!3 6 Sursa: 

http://artalicitata.blogspot.ro/2013/07/dispozitie- 
cromatica-de-vara-in-cadrul.html. 


177 


Am văzut că lui Anghel îi sunt caracteristice 
contemplarea şi ascultarea cu atenţie a 
universului, ca şi propensiunea spre tăcere, spre 
linişte abisală. 

Iar poetul nu e lipsit de fior religios şi de 
regretul că nu poate fi un credincios autentic: 

Sunt seri când murmurul furtunei e-aşa de blînd, încât ai spune 
Că s-a ascuns în umbr-un înger şi povesteşte o baladă. 
Pe-astfel de seri, fară de voie, pe mână fruntea-mi las să cadă, 
Şi nu ştiu pentru ce atuncea aş vrea să-ngân o rugăciune. 

Aş vrea, dar nu mai sunt în stare s-adun pioasele cuvinte, 
Şi-atunci visez învins de jale, în timp ce vântul aiurează 
La cei ce mi-au lăsat să moară divina candelă de pază, 

De stau acum prin întunerec să lupt cu-aducerile-aminte. 

Ardea cu toate-aceste pururi în liniştea odăiei mele, 
Si eu dormeam sub ea în tihnă si de nimic nu mi-era teamă, 

9 9 7 

Dar mi-au lăsat-o să se stingă, căci nimeni n-a băgat de seamă 
Cât întunerec stă la pândă la agonia unei stele. 

Şi de atunci în mine umbra a prins în tihnă să s-adune, 
M-a revărsat, şi-arare totuşi, în noaptea deznădejdei mele, 

Presimt că e lumină încă după-ale umbrelor perdele, 
Şi-atuncea sufletul mi-aş vinde să pot să-ngân o rugăciune. 

(în furtună) 

Volumul al doilea de poezii, Fantazii 
(1909), aduce cu sine, în mod firesc, o 
maturizare sl glasului liric, a cugetării poetice. 


178 


Nu suntem, totuşi, de acord cu aserţiunea 
lui Cioculescu, aceea că „adevărata personalitate 
lirică a lui Anghel se afirmă în Fantazii" 1 ^, deşi, 
într-o oarecare măsură, unele dintre observaţiile 
sale sunt juste^ 8 . 

Personalitatea lirică a lui Anghel este doar 
mai bine conturată, prin acest nou volum de 
poezii, dar nu este definibilă prin el. Este o vârstă 
poetică înaintată, dar nu neapărat una mai 
fericită. 

E adevărat că poetul tinde spre 
intelectualizarea sentimentului, dar acest lucru 
nu reprezintă neapărat (nu în orice condiţii) un 
câştig în procesul poetic. 

Pe de o parte, abordând tema mării şi a 
călătoriilor, pare a se apropia mai mult de 
perspectiva simbolistă, iar pe de altă parte, 
maniera echilibrată/ conceptuală, în care 
abordează aceste teme, îl determină să pară tot 
mai clasic. 

Anghel are un mod aşezat de a privi 
lucrurile, care îl face să fie, în esenţă, vecin cu 
Alecsandri, în ciuda modernităţii expresive şi a 
rafinamentului poetic care concentrează 
experienţe lirice mult mai bogate: 


*37 Şerban Cioculescu, op. cit., p. 66. 

!3 8 Ibidem: „Din înregistrator pasiv al unor stări de 
conştiinţă predominate de afect, se transformă într-un fantazist 
lucid şi intelectualizat. Chiar şi asociaţiile erotice, pătrându-şi 
stilul de discreţie din ajun, îşi pierd sentimentalismul, spre a 
împrumuta stilizarea savantă, în arabescuri. însăşi introspecţia 
cu substrat amar, pare a-1 interesa ca un pretext de comentariu 
liric, până la depersonalizarea absolută, cu excluderea oricărei 
note de lamentaţie". 


179 

E cald, şi vântul bate acuma de la sud. 
De pretutindeni glasuri grăbite se aud, 
Cum urcă şi se cheamă, pe cheiul alb de soare; 

în scăpărări de geamuri, şi-alămuri lucitoare, 
Duc trenurile-aiurea prisosul ţării noastre... 

în zare ceru-i una cu apele albastre, 
Iar portul tot e galben de aurul luminii, 
Două clipite nu vezi pe cer aceleaşi linii; 

Porneste-un vas acuma miscându-si tricolorul, 
Şi-abia de-şi întregeşte priveliştea decorul, 
Şi-ncepe o batistă un semn de cale bună, 
Un steag turcesc înscrie pe cer o semilună 

Şi peste tot mişcarea cobolzilor^ pe schele; 
Se-nalţă mâni trudite spre cer, cu sarcini grele, 
Grăbesc pe punţi, şi-n urma acestor pale, 

Un lung miros de smoală, de flori, de portocale, 

De ţări de mult văzute ca-n vis odinioară, 
Se-mprăştie-n tot portul şi stau pân' în de seară 

Când farul îşi aprinde lumina subt pleoape, 
Şi pare-n întuneric un Crist umblând pe ape... 

(în port) 

* 


*39 Cobold, cobolzi = spiriduş (în folclorul germanic). 


180 

Tăcere-i şi mergem cu faţa spre lună... 

S-aud zurgălăii în noapte cum sună, 
Merg spornic rotaşii şi-o clipă mă sperii, 
Văzând pe de lături cum fug prăştierii 

De umbra lor însăşi goniţi în buiastru... 
Pe-alocurea drumul se face albastru 
Când scapă subt dealuri şi luna s-ascunde, 
Un miros de floare de cine ştie unde 

Ne-ajunge pe cale şi-n urmă rămâne... 
— „E-o vrajă trimeasă de-o fată, stăpîne, 
E-o vrajă", îngână zâmbind vezeteul, 
Şi murgii acum păşesc mai cu greul, 

Şi vorbele noastre, prietene bune, 
Se fac tot mai rare, mai triste, de-ai spune 
Că fiestecare din noi îsi dă seamă 
Că-n urma trăsurei ceva se distramă, 

Şi-aceea nu-i drumul, ci-i biata viaţă; 
Că dulcea mireasmă, prin noapte drumeaţă, 
Nu-i miros de floare, nici vrajă, ci-i dorul 
Ce-1 ia pretutindeni cu el călătorul, 

Oriunde s-ar duce şi-ar vrea ca să scape, 
Subt naltele ceruri pe vastele ape... 


(Călătorii) 


181 


Nu există nevroza sau spleenul simbolist, 
care să nască dorinţa evaziunii, în aceste poeme 
angheliene - şi în altele nici atât. 

în ciuda aparenţelor, vastitatea apelor, sl 
continentului acvatic care se revarsă în fata 

5 

ochilor poetici, creând o lume de linii 
mişcătoare, nu incită câtuşi de puţin la evaziune 
propriu-zisă. 

Ea trezeşte o cu totul altă nostalgie sau 
melancolie, care poate fi descifrată din imaginea 
finală a farului ca „un Crist umblând pe ape", 
aprinzându-se „subt pleoape" - adică lăuntric. 

Mirosul de flori şi de portocale (amestecat 
cu cel de smoală) nu trezeşte reveria spaţiilor 
exotice, cum se întâmplă la Baudelaire. 

Aceeaşi situaţie e reiterată si în cazul celui 

5 5 5 

de-al doilea poem şi al mirosului tainic de floare 
„de cine ştie unde"... 

Călătorul lui Anghel nu are fizionomia 
descoperitorului simbolist de senzaţii şi de 
teritorii necunoscute, ci este peregrinul uman pe 
drumul vieţii: o situaţie cât se poate de 
tradiţională. 

9 

O singură poezie a lui D. Anghel 
investighează această posibilitate, a retragerii 
într-o „casă pe-o margine de fiord", într-una 
„din ţările din nord" (Reverie) 1 ^ 0 . 

Dar şi aceasta este o fantezie motivată de 
dorinţa de a se izola de oameni si de a trăi o 

5 5 

fericire în doi, împreună cu femeia iubită, în 
mijlocul unei ferii albe şi îngheţate, ostile 


ho a se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/Reverie. 


182 


vizitelor umane, ferindu-şi astfel cuibul de 
albatros. 

Poetul însuşi, însă, rupe vraja acestei visări 
{,,Şi-am sărutat cucernic mânuţa asta mică.../ 
Ce-a năruit o casă pe-o margine de fiord"), 
poemul căpătând atributele clasice ale reveriei 
unui îndrăgostit refractar, care ar dori să-şi 
protejeze dragostea, chiar închizând-o între 
fiorduri. 

însă accentul nu cade pe fiorduri sau pe 
dorinţa de evaziune, ci pe sentimentul erotic. 

Atitudinea poeţilor români, care nu caută 
să evadeze în lumi paradisiace, dar reale, ori în 
ţinuturi în care să-şi ţeasă fericirea singuri, este 
explicabilă. 

Paradisurile iluzorii pe care le căutau 
apusenii, începând cu Baudelaire, sunt un 
debuşeu psihologic, menit să umple vacuumul 
spiritual creat de lipsa de orice relaţie vie cu 
Dumnezeu si de acces la Paradisul adevărat. 

Poeţii români, ortodocşi, nu cunosc această 
chemare neclară, care să îi facă să dorească o 
evadare din lume... în lume. 

Am teoretizat despre acest subiect în altă 
parte 1 * 1 . 

în mai toate poeziile lui Anghel este 
evidentă natura lui contemplativă. Iar 


hi A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Epilog 
la lumea veche, voi. I. 3, Teologie pentru azi, Bucureşti, 2011, p. 
31-50, http://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/08/epilog-la- 
lumea-veche-i-3/. 


183 


contemplaţia, în mod firesc, este direcţionată 
atât spre-nq/arâ, cât şi spre înăuntru. 

Poetul se deplasează în spaţiul real, ca şi în 
cel sufletesc-subiectiv, cu aceeaşi atenţie şi 
candoare: 

Si totuşi te văd încă, năluca mea, s-acuma... 
Se-nalţ-un braţ în aer, şi iat-o că apare: 
într-un veşmânt ce-o-nfaşă ca un potir de floare, 
Purtând în mâna dreaptă Narcisul alb ca spuma. 

Mlădie apoi braţul, ş-asupra mea se-nclină, 
Ca un vlăstar ce-1 pleacă un vânt de primăvară, 
Şi o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară, 
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină. 

Şi-acum mânile-i pale le simt de mine-aproape... 
— Ah! pale mâni, tot răul vă fie-ntors în bine — 

Ce duh îşi poartă lampa arareori în mine 
Depot vedea ca noaptea când fulgeră pe ape? 

E magul amintirii cu lampa lui albastră 
Ce s-a trezit şi scrie în vechea lui scriptură, 

Din tot ce e acuma, şi toate câte fură, 
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră. 

(Moartea narcisului) 


Vederea în sine - introspecţia sau călătoria 
în amintire - este o vedere ca în realitate: „ca 
noaptea când fulgeră pe ape". Pentru că 


184 


realitatea sufletească este la fel de vizibilă ca un 
peisaj străluminat de o lumină orbitoare. 

Apele sufletului se fac precum oglinda sub 
fulgerul amintirii dureroase. 

Ca şi Pillat, mai târziu, Anghel percepe 
călătoria în amintire ca pe o expediţie/afri/Zoasâ 
dar adevărată, ghidat de „magul amintirii" care 
„îşi poartă lampa arareori în mine", iluminând 
pasajele cele mai tainice ale memoriei şi 
afectivităţii^ 2 . 

Năluca iubitei răsare din amintire asociată 
cu miresmele, „de parc-ar fi deschisă fereastra 
spre grădină". 

Mai mult, toată fiinţa ei e transfigurată, 
înveşmântată în arome, înfăşată „ca un potir de 
floare", îmbrăcată într-o „mireasmă dulce" care 
depăşeşte imaginaţia, un parfum paradisiac care 
distilează toate miresmele grădinii. 

Dragostea îi îmbălsămează amintirea. 

Şi ea apare ca şi cum ar fi ră-sădită edenic 
într-o grădină de miresme: 

„Mlădie apoi brapil, ş-asupra mea se- 
nclină,/ Ca un vlăstar ce-l pleacă un vânt de 


m. Scarlat consideră că „anticiparea cea mai 
spectaculoasă" este a lui Ion Barbu: „e vorba de o imagine 
barbiană din Riga Crypro şi lapona Enigel, prefigurată în 
Reverie: „Iar soarele fantastic să crească-atunci şi el,/ Nu-n 
zări, ci pretutindeni, ş-odată în tot locul/ Să rumenească cerul, 
şi-n urmă roş ca focul,/ Să stea deasupra noastră, rotind ca un 
inel" ", cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei româneşti, voi. II, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1984, p. 295. 

Ca şi în alte situaţii, opinia noastră este că Ion Barbu şi-a 
însuşit această imagine poetică şi că nu ar trebui să vorbim 
despre anticipare ci, mai degrabă, despre un împrumut conştient 
şi o continuitate poetică. 


185 


primăvară,/ Şi o mireasmă dulce deodată mâ- 
mpresoară,/ De parc-ar fi deschisă fereastra 
spre grădină". 

Anghel este şi el un poet al mării, după 
Bolintineanu si înaintea lui Ion Pillat sau Ion 
Vinea. 

El priveşte marea la fel cum priveşte 
grădina. O personifică sau îi urmăreşte 
neîncetatele metamorfoze. 

O dată, marea e o femeie cochetă, 
toaletându-se pentru noapte: 

Păşesc încet ca noaptea în casa dragei mele, 
Si-atunci, ca ruşinată, frumoasa uriaşă 
La piept îşi strânge-n falduri bogata ei cămaşă 
Şi trupul şi-1 ascunde supt spuma-i de dantele. 

Se limpezeşte-n urmă, în păr cercând să-şi prindă 
Din negrele-i adâncuri podoaba ei de mâne, 
Şi-apoi, gătită astfel, de noapte-aşa rămâne, 
Iar luna se coboară pe cer ca o oglindă. 

(Nocturnă) 


Altă dată e un logodnic care iese nu din 
„palate de mărgean", ca Luceafărul, ci din „codri 
de mărgean", un prinţ bogat care 


Pierea apoi prin peşteri, şi-acolo, ca avarii, 
Ce-şi vântură într-una grămezile de aur, 


186 

Rostogolea pietrişul adus de milenarii, 
Făcându-si socoteala imensului tezaur. 

Se înălţa pe urmă şi iar venea aproape 
Să-mi plângă subt fereastră - o, jalnic Ocean! 
Ce-ţi mai lipseşte oare când ai atâtea ape, 
Şi-n ele-atâtea perle şi aur şi mărgean? 

{Nemulhimitul) 

Multe dintre comparaţiile şi imaginile 
poetice sunt convenţionale, iar volumul acesta 
are o mai pronunţată tendinţă spre descriptiv şi 
narativ. 

Fantazia nu e tocmai debordantă. 

Clocotirea apelor îl fascinează pe Anghel. 
Iar universul acvatic i se pare mai uluitor decât 
cel terestru: 

Sunt singură, şi casa o am pe-un vârf de stâncă 
Şi ca să-mi uit urâtul visez lângă ferestre... 
Ce mici şi ce sărace-s splendorile terestre 

Pe lâng-acele-ascunse în marea mea adâncă. 

Semiramida însăşi, de-ar fi putut să ştie 
Ce mândră e o lume de alge plutitoare, 
Şi-ar fi sădit desigur grădinile în mare, 
Şi-ar fi uitat că-i Doamnă pe-o vastă-mpărăţie. 


187 

I-ar fi părut cunună de vicleim^, cununa 
Purtată-n naltul frunţii, şi c-un surâs pe buze 
Ar fi zvârlit-o-n valuri, ca să-şi aleagă una 
Urzită-n curcubeie de mândrele meduze. 

Balene monstruoase s-ar fi-nvoit să vină, 
S-o ieie şi s-o plimbe, când noaptea stă să-nceapă, 
S-o plimbe, şi să-şi joace coloanele de apă, 
S-arate-n aer calea urmată de regină. 

Şi-ar fi păzit-o crabii cu-armurele lor lucii 
Şi stelele de mare, şi mii de lampioane 
Ar fi aprins pe ape şi-n aer noctilucii 1 ^, 
Ca-n timpul unei mândre serbări veneţiane. 

Iar eu aş fi urmat-o în calea-i triumfală, 
Şi-n loc să stau ca astăzi visând lângă ferestre, 
Ca să rămâie pildă micimilor terestre, 
I-aş fi-nsemnat splendoarea c-o dungă de cerneală. 

(Visul sepiei) 

Poezia lui rezistă datorită perfecţiunii 
metrice, a muzicalităţii versurilor şi a efectului 
final, pe care mizează mai totdeauna, care 
presupune savoarea aforistică sau construirea 
unei imagini memorabile. 


*43 Vicleim = veche dramă populară de origine creştină 
reprezentând naşterea Domnului Hristos, jucată la ţară, de către 
flăcăi costumaţi. 

Aici, cu sensul de: cunună săracă. 

H4 Noctiluca = protozoar marin cu corpul sferic, prevăzut 
cu un flagel fosforescent. 


188 


Concepţia despre poezie a lui Anghel 
aproape că ignoră sejurul parizian de un deceniu 
al poetului şi faptul că a stat prin cafenele alături 
de Verlaine, Jean Moreas^s (grec, ca şi Anghel), 
Samain si alţii. 

M. Dragomirescu observa: 

„Una din temele preferate de 
simbolişti este cea a mării. [...] La Anghel 
însă, prezenţa mării nu pare a fi numai o 
influenţă simbolistă ci şi rodul unei 
experienţe umane, al unor contacte literare, 
ba chiar, cum credea el, al unor afinităţi 
ereditare. [...] Pastelurile marine din 
Fantazii, mai sigur, sunt rodul timpului 
petrecut la Constanţa"^ 6 . 

Relaţia cu simbolismul ar consta, în opinia 
aceluiaşi critic, în faptul că este „un poet 
muzical": 

„Orchestraţia bogată a poeziei lui, 
subliniindu-i simbolismul, este obţinută 
prin valorile sonore ale vocalelor deschise, 
ca în [poemul] Cum cântă marea, unde 
vocala a, singură sau în diftong, de cele mai 
multe ori accentuată, apare în unele 
distihuri de 8 ori, printre care şi în rima 
eufonică, de mare efect: „în fiecare seară, 


H5 A se vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Jean_Moreas. 
h6 Mihail Dragomirescu, D. Anghel, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1988, p. 186-188. 


189 


de-un timp, stau cu mirare/ Şi-ascult ce 
straniu cântă tumultuoasa mare". 

în alte cazuri, concordanţa stratului 
sonor cu cel al semnificaţiei este realizată 
de pauzele impuse de punctuaţie, care 
întrerupe sonoritatea sau o diminuează, ca 
şi de prezenţa siflantei (ş), sugerând 
liniştea, ca în finalul unei strofe de reuşită 
construcţie muzicală: 

„Nu bate-n ţerm, nu cântă, nu 
murmură, nu cheamă/ Cu răzimându-şi 
tainic supt cap imensa-i liră,/ A adormit 
şi-acuma încet-încet respiră;/ Iar eu, cu 
paşi de umbră, păşesc pe ţărm cu teamă" 
(Nocturnă). [...] 

în general, motivul mării este tratat de 
Anghel într-un mod simbolist, prin 
sugerarea enigmelor care-o înconjoară, 
prin nostalgiile nedefinite pe care le 
trezeşte, prin legănarea într-o muzicalitate 
de mare efecte. 

în opinia noastră însă, elemente indicate 
sunt prea vagi pentru a justifica etichetarea 
liricii sale drept simbolistă sau pur şi simplu nu 
au, în versurile lui Anghel, conotaţia simbolistă 
pretinsă. 

Muzicalitatea versurilor, asonanţele, 
efectele sonore în general nu pot fi în niciun caz 
suficiente pentru a decide integrarea unui poet 
în mişcarea simbolistă. 


H7 Idem, p. 187. 


190 


N-a intrigat prea mult faptul că „la fârşitul 
volumului Fantazii, D. Anghel a grupat sub titlul 
Motive populare, traduceri din poezii, pe teme 
populare, de Moreas, Arany^ 8 , şi Jean Aicard^, 
[şi,] de asemeni din folclorul spaniol, grecesc, 
italian, maghiar, ceh etc, pe tema dragostei, 
şăgalnică sau pătimaşă"^ 0 . 

Volumul acesta nu are, de fapt, unitatea 
tematică a celui dintâi. Impresia noastră este a 
unei tendinţe regresive sl poetului, spre 
romantism si clasicism. 

în majoritatea poemelor se poate 
urmări firul unor poveşti, înveşmântate în haine 


h8 a se vedea: 

http://en.wikipedia.org/wiki/J%C3%A1nos_Arany. 

H9 Idem: http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Aicard. 

x 5° Mihail Dragomirescu, op. cit., p. 191. 

însă tot el scria, ceva mai înainte, următoarele: „Dar Mitif 
[D. Anghel], crescut „în farmecul poveştilor" [după propria 
mărturie], şi-a adâncit în cenaclul Beldiceanu şi în cercurile 
socialiste dragostea pentru limba şi creaţia populară, trăsătură 
mai puţin cunoscută şi discutată a personalităţii lui. 

Preluând tradiţia generaţiei de la 1848, Contemporanul 
publica texte şi studii folclorice, iar N. Beldiceanu a scris, în 
perioada cât Anghel era ucenicul lui literar, ciclul Doine, apărut 
în 1893, în Arhiva şi în Evenimentul literar. 

în Cercul literar au activat folcloriştii A. Gorovei şi Elena 
Sevastos, şi tot acolo Anghel 1-a cunoscut pe Ion Creangă, 1-a 
ascultat citind din opera lui, devenind unul dintre admiratorii 
marelui scriitor. 

După mărturia lui Osvald Teodoreanu, Anghel era dintre 
cei care-1 vizitau pe marele scriitor la bojdeuca din Ţicău. 
Probabil că la înmormântarea lui Creangă a luat parte şi Mitif - 
pe atunci în Iaşi - alături de alţi membri ai cenaclului. 

Apropierea de Creangă, desigur, a mărit interesul lui D. 
Anghel pentru folclor, care mai târziu, în Franţa, prin 1898-1899, 
îl va apropia de poezia populară spaniolă, italiană etc. Cea mai 
importantă direcţie a orientării lui Mitif în Cercul literar, a fost 
cultul pentru Eminescu", cf. Idem, p. 53. 


191 

alegorice. Ambianţa de basm e uneori 
irepresibilă. 

Anghel rămâne, în esenţă, un contemplativ 
al lucrurilor lumii ameninţate de perisabilitate, 
căutând un punct de legătură cu eternitatea: 

Şi poetul nostru-i tânăr şi naiv ca toţi poeţii 
Care cred în frumuseţe mai presus de toate-n lume, 
E naiv, si nu -si dă seamă ce calvar e drumul vieţii 

' 3 3 5 

Pentru cei ce vor să-si facă un diamant din al lor nume. 

3 

Ochii lui privesc şi cerul îşi coboară-n ei misterul, 
Sunete, culori şi forme, deopotrivă el le-adună 
Si când altii-adună aur, el ar vrea s-adune cerul 

3 3 ? 

într-un vers, şi îi ajunge că-i bogat în luci de lună. 

/.../ 

Sunete, culori şi forme, asta-i toată viaţa noastră; 

Dar să aibă dânsul oare raza focului divin? 
Şi-acum pasul lui în umbra care s-a făcut albastră, 
Sună cadenţat ca ritmul unui vers alexandrin. 

3 

(Visătorul) 

Nu 1-a interesat spectacolul vanităţii 
terestre - cel mult a transportat câteva scene 
umane în teatrul grădinii de flori. 

La Anghel, frenezia unei clipe de miraj al 
frumuseţii, care se spulberă degrabă (Balul 
pomilor 1 ^), stă în cumpănă cu persistenţa 
memoriei (Puterea amintirii 1 ^ 2 ). 


1 5 1 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Balul_pomilor. 
!5 2 Idem: 


192 

Amprenta personalităţii, în versurile sale, 
apare ca fiind zălogită în individualitatea 
memoriei, care i se pare indestructibilă. 


http : //ro . wikisource. org/ wiki/Puterea_amintirii . 


193 

Ştefan Octavian Iosif: ochiuri de 
poezie 

Poezia lui Iosif e delicată ca o dantelă. 
Poetul e atât de sensibil, încât poezia sa e 
aproape străvezie. 

A fost interpretată, de aceea, ca o poezie 
facilă/ uşor de înţeles, pentru că mulţi n-au avut 
răbdarea să-i înţeleagă migala... sculpturii în 
mătase. 


Vermeer, Dantelăreasa^s 


x 53 Sursa: 

http : //ro . wikipedia. org/ wiki / Johannes_Vermeer. 


194 


Câteva din poemele sale erau selectate 
pentru manualele de şcoală generală (nu ştiu 
dacă mai sunt încă...). 

Iosif nu este însă un poet simplu. E un poet 
care pune o problemă serioasă: câţi dintre 
cititori şi critici pot să vadă dincolo de „ţesătura" 
foarte fină a versurilor sale, care par clare? 
Pentru că dificultatea receptării lui nu stă în 
greutatea speculaţiilor, ci în... gradul de 
sensibilitate al celui care citeşte. 

Rafinamentul ţesăturii lui poetice nu e 
vizibil cu ochiul liber. 

între critici, dreptate i-a făcut, de curând, 
Mihai Zamfir, apreciind că 

„Şt. O. Iosif a fost privit multă vreme 
drept un soi de Coşbuc minor: nimic mai 
fals! [...] St. O. Iosif si Cosbuc tin de două 

L -l 5 5 5 5 

epoci şi de două mentalităţi diferite. [...] 

Versurile lui Iosif ating o muzică 
interioară inimitabilă. Marea poezie 
germană joacă, deci, pentru a doua oară, 
după Eminescu, rolul cel mai important în 
formarea unui poet de anvergură [se referă 
la faptul că s-a exersat traducând foarte 
mult din poezia romantică germană 1 ^]. [...] 
Poetul atinge capodopera atunci când, 
ignorând parcă deliberat tema 


*54 A se vedea: 

http : //ro .wikisource. org/wiki /Autor : Ştef an_Octavian_I 
osif#Traduceri. 


195 


convenţională, îsi transformă versul în 
muzică discretă" ^5. 

Plecând chiar de la două dintre poeziile care 
intrau în manualele pentru cei mici, Bunica 1 ^ şi 
Cântec sfânt 1 ^, el remarcă: 

„Poezia intrinsecă a unor strofe ca 
acelea de mai sus provine şi dintr-o 
operaţiune stilistică decisivă: dincolo de 
melodia heineeană 1 ^ 8 suavă a versului, 
poetul a realizat o alchimie lexicală subtilă: 
toate cuvintele utilizate sunt străvechi, 
majoritatea provenind din fondul latin 
primordial al limbii române, cu 
plurisemantism garantat. Pe baza lor, se 
creează o poezie cu aerul permanenţei, 
dincolo de timp şi de loc, acolo unde tradiţia 
naţională plonjează în ancestral. 

Dacă un străin ar dori să înveţe limba 
română plecând de la texte poetice, poezia 
lui Şt. O. Iosif i-ar putea servi drept 
îndrumar didactic ideal" ^9. 


!55 Mihai Zamfir, op. cit., p. 388-389. 
A se vedea: 

http : //ro . wikisource. org/ wiki /Bunica_(Iosif) . 
!57 Idem: 

http : //ro .wikisource. org/ wiki/Cântec_sf ânt 
Idem: 

http://r0.wikis0urce.0rg/wiki/Aut0r:Heinrich_Heine. 
w Mihai Zamfir, op. cit., p. 392. 


196 


Ca tehnică poetică şi viziune artistică, 
versurile sale reprezintă o sinteză între 
romantism, simbolism şi tradiţionalism. 

însă cele trei direcţii amintite sunt atât de 
bine topite în pânza liricii sale, încât sunt 
imposibil de destrămat într-un comentariu. 

Călinescu nu greşea când îl considera pe 
poetul de la Sămănătorul un neoromantic, 
socotind că 

„Iosif face discret şi poate inconştient 
[?] legătura între romantismul german şi 
simbolismul francez verlainian, care e un 
neoromantism" 160 . 

Iosif făcea sinteze în maniera în care stia că 
făcuse si Eminescu... 

încât a ajuns el însuşi o chintesenţă poetică, 
însumând tonalităţi auzite şi prevestite: de la 
Eminescu la Blaga şi de la Coşbuc la Bacovia. 

Restrângându-ne la epoca lui, a începutului 
de secol XX, Iosif e un neoeminescian paseist în 
concepţie, ca mulţi dintre confraţii săi, care a 
strâns în versurile lui suavitatea miresmelor si a 
florilor lui Anghel, diafanul metafizic al lui 
Petică, sensibilitatea faţă de cei nedreptăţiţi a lui 
Tradem şi a simboliştilor şi privirea caldă şi 
afectuoasă spre sat şi spre universul patriarhal 
a tradiţionaliştilor - Iosif scrie o poezie a satului 
sublimată, învăluită într-o lumină dulce- 
crepusculară, fără patimi şi vijelii sufleteşti. 


160 G. Călinescu, op. cit., p. 603. 


197 


De aici a rezultat un lirism condensat, 
epurat de aluviuni, într-un vers limpede ca 
cristalul. 

Aşteptarea înfiorată, mesianică, a unui 
viitor mai bun pentru Ardeal şi pentru români, 
care 1-a consacrat pe Goga, e prezentă şi în câteva 
compoziţii ale sale. 

Dar versurile lui Iosif sunt stăpânite de o 
candoare infinită, ca o lumină inefabilă ce 
îmbrăţişează toate. Pe tablourile sale parcă s-a 
aşezat deja, de la bun început, patina timpului, 
încât răbufnirile şi resentimentele nu mai au 
rost. 

Firea blândă şi iertătoare a poetului şi-a 
lăsat amprenta în poezii, estompând imaginile 
prea vii sau prea crude. 

Iosif are pasiunea paseistă a romanticilor, 
dar deţine şi secretului vagului simbolist, ca 
tehnică poetică, încât, dintr-o anumită 
perspectivă, poate fi considerat un Grigorescu 161 
sau Aman 162 în poezie. 

Amintirea, memoria afectivă chiar, joacă 
un rol semnificativ în unele poezii - 
proustianismul este, de fapt, un efect al 
romantismului. 

Are nostalgia ruinelor şi a castelelor 
medievale, a lumii vechi, născută nu numai din 
lectura poeţilor germani, ci transmisă şi prin 
tradiţia sa proprie: îi evocă pe Miron Costin şi 
Ion Neculce în Cronicarii, pe Şincai într-un 

161 A se vedea: 

http : //ro. wikipedia. org/ wiki /Nicolae_Grigorescii. 
162 Idem: 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_Aman. 


198 


poem omonim, pe Anton Pann şi de asemenea pe 
Cârlova, ca pe poetul care a reînviat 
„Târgoviştea cu vechile-i palate". 

E creatorul unui baladesc romantico- 
simbolist pe care şi l-au revendicat mai târziu 
cerchiştii l6 3, dar care a pregătit şi apariţia 
baladelor lui Radu Gyr. 

Putem spune că apropierea şi colaborarea 
cu Anghel a lăsat urme în poezia sa, deşi, mai 
degrabă, am înclina să credem că însuşi 
temperamentul poetic al lui Iosif l6 4 1-a făcut 
sensibil faţă de lirica vremii: 

De ziua numelui, în dar, 
Primise roze Anisoara... 
Le-a strâns frumos într-un pahar, 
Dar rozele muriră seara... /.../ 

Şi gândul ei nevinovat 
Se-ntunecă de-atâta jale 
Când vede cum s-a spulberat 
Podoaba mândrelor petale... /.../ 

Sărman copil neştiutor 
Ce plângi sărmana ta comoară, 

Asemeni rozelor ce mor, 
Tot ce ni-e drag e dat să moară... 


16 3 N. Manolescu, op. cit., p. 514: „Iosif a putut fi considerat 
modernizatorul la noi al baladei romantice germane, care a ajuns 
(şi pe această cale) la Radu Stanca şi Şt. Augustin Doinaş", după 
cum a afirmat Ion Negoiţescu în Istoria sa. 

16 4 Şt. O. Iosif, Poezii. Originale şi tălmăciri, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1983. 


199 


(Rozele) 

* 

Se plimbă prin grădina mănăstirii 

Domniţa, albă-n rasă cenuşie. 
Amurgu-şi cerne umbra-i viorie, 
Lung sună toaca-n toiul tânguirii. 

Şoptesc încet prin flori de iasomie 

Şi parcă vor s-o mângâie zefirii; 
Se scutură pe straturi trandafirii, 
Şi crinii mor, dar ea nu vrea să ştie. 

Departe,-n zări, e vrajă, cântec, viaţă... 
Ea trece albă,-nvăluită-n ceaţă, 
Asemeni unei palide vedenii... 

Uitată de părinţi şi de rudenii, 
De bucurii şi de dureri străină, 
Se sting e-n rând cu florile-n grădină... 

(Domniţa) 

* 


Adâncite-n vis 
Florile grădinii, 
Gingaşul narcis, 
Iasomia, crinii, 


200 


Trandafirii-nvolţi, 
Sub catapeteasma 

Uriaşei bolţi, 
îşi unesc mireasma. 

(Noaptea de mai) 


* 


Aici sunt flori. S-or veşteji şi-aceste, 
Cum alte multe-n şir se veştejiră... 
Aceasta-i scrisa florilor: resfiră 
Miresme dulci, şi mor fără de veste. 


(De urât) 


* 


Fantastic joacă rândunici zglobii 
în cerul plin de umbră şi lumină, 

Şi-i linişte adâncă în grădină, 
Sub piersicii cu flori trandafirii... 


(Linişte) 


* 


Când mă gândesc la viaţa-mi din trecut, 
îmi pare-un parc sălbatec şi tăcut 
Ce, plin de cântec de privighetori, 

Lucea, pe vremuri, parfumat de flori... 


(Când mă gândesc) 


201 


Iosif nu a rămas indifernt faţă de poezia lui 
Ştefan Petică şi a altor confraţi (probabil îl avea 
în vedere şi pe Tradem), cărora le dedică un lung 
poem, intitulat O viaţă (în amintirea lui Ştefan 
Petică şi a altora): 


Târziu se face ziuă, curând se face sară 
în odăiţa scundă din strada solitară. 

5 

Hârţoage prin unghere şi patul la părete, 
Iar lângă pat, pe masă, hârtii împrăştiete, 

Şi-n negura eternă, o lampă mititică 
Abia îngân-o rază, de-ai crede că i-e frică... 
Ci totuşi nopţi de-a rândul ea arde cu credinţă, 
Si zarea ei hrăneşte o dulce suferinţă 

5 5 5 

în ceasurile triste de grea singurătate, 
Când numai vântul plânge pe uliţi depărtate... 

Atunci ea luminează pe un tânăr stând la masă 
Cum scrie si citeşte sau câteodată-si lasă 

5 5 5 

încet pe mână capul... Şi cine ştie unde, 
în care lumi şi vremuri gândirea lui pătrunde 
Când cată-n zarea lămpii ce-alăturea veghează 
Si-si încunună fruntea cu firava ei rază... 

5 5 

Dar câteodată lampa, sătulă de veghere, 
îşi pâlpâie-n feştilă lumina care piere, 
Şi umbre cresc şi joacă pe ziduri şi podele... 
Tresare visătorul atunci privind la ele, 


202 

Oftând închide cartea sau lasă manuscrisul, 
Ca-n aşternut să-şi toarcă pe întuneric visul... 

A doua zi se scoală, se-mbracă şi se duce, 
Dar parcă nu prea ştie cam încotro s-apuce, 

Şi-nfrigurat se-ntoarce în fiecare sară 
în odăiţa scundă din strada solitară... /.../ 

E drept că trece strada cu paşii cam nesiguri, 
Şi ochii câteodată îi ard aprinşi de friguri, 
Şi e cam tras la faţă, şi pare cam anemic, 
Şi nici nu cred să aibă vreun titlu academic 
(Căci titlurile astăzi la toţi le-astupă gura), 

E drept că se ocupă chiar cu literatura, 
Dar... n-are mândre plete şi nu-i croit la modă, 
Şi dacă-n haină poartă vreun cântec sau vreo odă, 

Nu-s închinate, totuşi, puternicilor zilii, 

Cum a făcut deunăzi poetul Mercantili, 

Nici nu discută artă în colţ de cafenele, 
Şi are-o sfântă frică de proşti şi versuri rele. /.../ 

Crescut la umbra unei biserici vechi, la ţară, 

Aţi înţeles că nu e măcar nepot de vară 
Al vreunui stâlp al ţării, şi, prin urmare, nu e 
împins de spete scara măririlor s-o suie... 

Părinţii lui muriră departe în bordeiul 
Deasupra cărui, singur, mai stă de strajă teiul 
Ce i-a umbrit străbunii în zile mai senine... 
La umbra-i primitoare era aşa de bine! 


203 


Dar, din copilărie rămas orfan, băiatul 
A fost silit din vreme să-şi părăsească satul, 

Şi la oraş el însuşi pe sine să se crească, 
Cum cresc mai toti orfanii în tara românească. 

Azi dă în familii lecţii şi scrie la gazetă, 
Ducându-si viata-n studiu si linişte discretă. 

9 9 9 9 

Mai greu e însă iarna: doar la-nceput de lună 

O muzică de flăcări în sobă dacă-i sună 
Şi-aruncă prin odaie un zâmbet cald ce-mbracă 
într-o lumină dulce fiinţa lui săracă /.../ 

Şi nimenea pe lume nu 1-a-ntrebat ce-1 doare, 
Pân' ce-ntr-o dimineaţă vecinii mi-1 aflară 
Mort în chilia scundă din strada solitară... 


Detaliile biografice privesc strict viaţa lui 
Ştefan Petică. 

Iosif îi încrustează acestuia o efigie 
eminesciană. 

Considerăm că acest fapt spune multe 
despre preţuirea pe care i-a acordat-o şi chiar 
despre influenţa asupra sa a poetului „crescut la 
umbra unei biserici vechi, la ţară", acolo unde 
acesta îsi are si mormântul 16 ^. 

5 5 


l6 s Sursa imaginii (din 2011): 

http://istorietecuci.blogspot.ro/2011/01/stefan-petica- 
la-bucesti.html. 


Lirica lui Iosif pare să fie scrisă... de mai 
mulţi autori, ceea ce ne-ar putea împinge la 
concluzia că poezia lui e livrescă sau că 
presupune numai o problemă de excepţională 
dexteritate în compoziţie. 

între autorul baladelor, al poeziilor cu fir 
narativ sau cu iz coşbucian şi cel al sonetelor 
„eminesciene" şi al versurilor diafane parcă ar 
sta să se deschidă o prăpastie. 

Dacă nu am fi mai atenţi... 

Dincolo de opţiunea formală, versurile sale 
nu sunt lipsite de acea esenţă poetică originală, 
care individualizează creaţia unui poet mare. 

Unele sonete sunt, într-adevăr, demne de 
Eminescu: 


Secerătoare ce insufli teamă, 
Eu nu te văd purtând pe umeri coasă, 


205 


Cu-orbite reci cum treci din casă-n casă, 
Când nimeni nu te vrea, toţi te blesteamă. 

Precum cei vechi te-ntrezăreau frumoasă, 
Rănitu-mi suflet, palido, te cheamă: 

O, vino-ncet şi dulce ca o mamă, 
Şi umbra ta pe ochi încet mi-o lasă. 

Că tu eşti taina, liniştea, tăcerea, 
Limanul cel din urmă, mângâierea 
Din urmă-a celor obosiţi si trişti; 

5 5 5 " 

Tu singură eşti vrednică să vindeci 
Un suflet bântuit de mari restrişti... 
O, înger negru-al morţii, vino, vin', deci!... 

(Ad mortem) 


Dar autorul Patriarhalelor 166 este şi primul 
- şi poate ultimul - care a scris şi un... sonet 
agrar (pentru că nu forma dictează conţinutul, 
iată că se pot scrie şi sonete pe teme rurale): 

Câmpiile ţin astăzi sărbătoare! 
Prin holde coapte, fetele grăbite 
înoată pân'la brâu, împodobite 
Cu roşu mac si vinete cicoare... 

5 5 


166 A se vedea: 

http : //ro .wikisource. org/wiki /Autor : Ştef an_Octavian_I 

osif. 


206 

Huieşte secera fulgerătoare... 
Bat mii de raze-n feţe dogorite. 
Uşor se-nclină spicele-aurite, 
Cad snopii-n şir... Cântaţi, secerătoare! 

Se clatină, lung ţipă subt povară 
Căruţele pe drumul alb de ţară; 
Pocnind din bice, hăulesc flăcăii. 

Apusul joacă într-un potop de pară: 
Se duce craiul zilelor de vară 
Spre alte lumi, departe-n fundul văii... 

(Secerişul) 

E un tablou superb, care n-are legătură cu 
nicio ideologie... 

Finalul e o topire-n metafizic a sărbătorii. 

Adevărul este că Iosif ştie să îmbine 
patriarhalitatea şi... simbolismul, timbrul clasic 
al sonetului şi tânguirea sau elanul romantic: 

S-a înserat. Uşor se-nalţă fumul 
De prin ogeaguri l6 7 către bolta vastă, 
Domol coboară turma de pe coastă, 
Umplând cu larma de talange drumul. 

Blând, florile, în liniştea lor castă, 
îşi dăruiesc văzduhului parfumul, 


l6 ? Ogeac sau hogeag = cămin, casă, sălaş de ţigani; coş de 

sobă. 


207 

Şi noaptea-şi cerne peste toate scrumul... 
Ici-colo numai licăre-o fereastă... 

Un clopot plânge-o clipă, şi-apoi tace... 
Luceafărul în alba-i strălucire 
Răsare sus... Şi-atâta sfântă pace 

Domneşte-acuma peste-ntreaga fire, 
Că sufletul aripile-şi desface 
Ca să se piardă în nemărginire... 

(înserare) 

Poetul le-a încercat pe toate: veselia horei, 
jalea doinei şi tristeţea „nibelungă" - o aromă 
difuză a melancoliei gotice -, fără a fi 
contaminat până-n prăsele de niciuna, păstrând 
o măsură care e definitorie pentru lirica sa. 

Se poate spune despre Iosif că oscilează 
între formele poetice sau că s-a exersat în toate, 
aşa cum îi stă bine unui poet complet: 

Aş vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime 
Norocul rar ce-n cântec nu încape, 
Că nu e vers pe lume să-1 exprime. 

Ci ca-ntr-un murmur nesfârşit de ape 
Ce se revarsă-n valuri de-armonie, 
Din mii de glasuri ce-1 vrăjesc de-aproape, 


208 


Sărmanul suflet cearcă, si nu stie 
Ce ton să prindă, ce cuvânt s-aleagă, 
Căci toate-1 cheamă,-l strigă şi-1 îmbie... 

(Terţine) 


Iosif nu are profunzimea filosofică a lui 
Eminescu, dar tinde spre ea şi are ambiţia de a 
încerca să scrie acea poezie în limba apei şi a 
vântului... 

El este un maestru al versului, cizelat până 
la a nu se mai observa urma instrumentului 
şlefuitor, dar este şi un suflet adânc, care face ca 
limpezimea să fie afundă: 


Uliţele-nnegurate 
Luna în argint le-mbracă, 
Limpede un clopot bate 

Straja cea dintâi... 


{Rugă) 


Fânu-i strâns, şi de pe luncă 
Oamenii spre casă vin. 

Lacrimă de-argint, scânteie 
Steaua serii în senin. 


Văi\e-alburesc în zare, 
Satul se-nveleste-n fum. 

5 


209 


Cel din urmă car răscoală 
Colbul adormit pe drum. 

Dulce si încet se-ntinde 
Tihna pe pământ şi-n cer... 
Sus pe deal răsare luna, 
Melancolicul străjer. 

(Icoane din Carpaţi III) 

* 

Plăsmuiri din basme 
M-au împresurat? 
Aripi de fantasme 
Poate-au scuturat 

Aur peste ele? 
Cine dete, oare, 
Strai de sărbătoare 
Gândurilor mele? 

Stau încremenit — 

Parcă niciodată 
N-am mai pomenit 
Noapte-aşa-nstelată, 

Floare de cireş 
Mai strălucitoare, 
Tril mai fără greş, 
De privighetoare! /.../ 


210 


Tremură de dor 
Gândurile mele: 
Nu te-nduri de ele 
Tu, stăpâna lor, 

Care-n orice floare 
Pui un curcubeu — 
Tu, surâzătoare 
Rază-n plânsul meu? 

(Noaptea de mai) 


Mai bine zis, acest suflet şi-a căutat urna 
poetică în care să-şi depună mireasma, şi a 
trecut din formă-n formă ca o albină din floare- 
n floare. 

în toateformele pe care le-a încercat, a lăsat 
ceva - mai mult sau mai puţin - din nectarul său 
specific. 

Şi toate la un loc alcătuiesc opera unui artist 
complex şi rafinat, cu un condei subţire şi cu 
penelul ochiului rezemat în aur: 

Printre mii de şatre albe 

Vezi fanare în amurg, 
Şi prin pulberea de aur 

Oamenii pe uliţi curg. 

(Pasteluri IV) 

* 


Luminile răsar prin galantare. 
în praf de aur, din adâncul pieţii, 
De pretutindenea beţia vieţii 
înalţă zgomotoasele-i altare. 

(Din Paris) 

Poetul e un vizual, şi nu unul oarecare, 
care vede pana la esenţe: 

Zăceau priveliştile moarte 
Sub cerul sur, în asfinţit. 

(Fulgii) 

* 

Niciun zvon apoi. Pustiul 
Peste dealuri se întinde. 
Câte-o stea clătinătoare 
Candela-n văzduh şi-aprinde... 

(Pasteluri VII) 

* 

La Niirnberg, în vechiul castel, 
Stăteam rezemat de-o fereastră, 
Privind cum se-mbracă sub el 
Oraşul în negură-albastră. 


212 


Şi purpur plutea în fâşii 
Prin negura vânătă-a serii, 
Pe uliţi străvechi şi pustii 
Robite de vraja tăcerii. 

(Clopotele din Nurnberg) 


Mi-e dor de-un vis asa curat 
Şi alb ca albul de hermină 168 

Să râd ca florile-n lumină, 
Să uit că ros e de vermină l6 9 

Copacul vieţii scuturat... 

(Mi-e dor de-un vis) 


Şi este, deopotrivă, un auditiv al lucrurilor 
neauzibile sau al substanţei sonore a lucrurilor: 

Bătrânul codru-n miez de noapte 
Visează sub argint de lună 
Şi, socotindu-şi, parcă, frunza 
Nenumărată-n vis răsună. /.../ 

Convoi de umbre diafane 
Plutind măreţ se risipeşte 
Departe-n liniştea de mituri... 

168 Ş. Petică a scris despre , fecioara cu vis alb ca de 
hermină", în Serenade demonice VI. 

Hermină = Animal carnivor asemănător cu nevăstuica, 
având blana cafenie vara, albă, fină şi lucioasă iarna. 

169 Vermină = insecte parazite. 


213 


(Visează codrul) 

* 


Iar din imperiul tăcerii 
Se desprindeau fulgi mari de nea. 


(Fulgii) 


* 


Tot fuge-n cercuri fusul şi tot mai iute stoarce 
Din caier lâna mută... 


(Fusul) 


Pe luncă sună coasa. /.../ 
Albine fierb 1 ? 0 . 


(Farniente) 


* 


Câmpia aţipeşte iarăşi, 
Doar greierii mai ţârâiesc... /.../ 

Pe câmpie niciun zgomot. 
Din oraş abia străbate 


!7° Tudor Arghezi: „Prisaca sună ca murmurul de coasă" 
(Domniţa, din voi. Versuri de seară). 


214 


Ca un murmur lin de-albine 
Larma vieţii zbuciumate. 

5 

(Pasteluri III, VII) 


Culorile fug spre abisal, ca şi viaţa... 

Toate „sunt atrase în viaţă de un dor 
nemărginit", cum a zis Eminescu, dar gravitează 
în jurul tăcerii din care au fost aduse la fiinţă, 
aşteptând să se stingă. 

Cugetarea la moarte stinge rumoarea vieţii, 
o zvântă în zvonuri din ce în ce mai depărtate, 
mai vagi... şi cântecul lui Iosif devine blagian: 

O, tu, cea mai frumoasă dintre zâne, 

Cu tot alaiul tău de bucurii, 
Toţi te-aşteptăm cu-atâta dor să vii: 
Dar nimeni, nimeni mai cu dor ca mine! 

Şi ce-mi aduci tu, care pe câmpii 
Pui flori, şi cerului dai zări senine, 

Si cântec lucitor, si unde line 
Izvorului, ce daruri tu-mi îmbii? 

Ce vis cerca-va de iznov s-alinte 
Un suflet amăgit de-atâtea ori? 
O, dac- as sti că visul iarăşi minte!... 

Atuncea poate-aş rămânea cuminte 

Şi m-aş uita cu ochi nepăsători 
La iarba care creşte pe morminte... 


(Primăverii) 


Pe Ion Pillat îl prevesteşte (sau 
pregăteşte) prin poemele Nucul şi Bunica: 

Acelaşi loc iubit umbreşti 
Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi, 
Nuc falnic, strajă din poveşti, 
Dasupra casei părinteşti 
Aceleaşi crăngi întinzi... 

De veacuri fruntea nu ţi-o temi, 
Ţii piept când vin furtuni naval — 
O, de-ai putea să mai rechemi 
La poala ta şi-acele vremi 
De trai patriarhal! 

Acel şirag de mândre veri 
De cari mi-aduc aminte-abea, 
Asemeni unor dragi păreri 
Ce-au legănat în mângâieri 
Copilăria mea... /.../ 

De mult s-au risipit şi-acei 
Bătrâni ce-n umbră ţi-au stătut 
La sfaturi cu părinţii mei, 
Si frunza ce-o călcară ei 
Ţărână s-a făcut! 

Străjer măreţ, mai ţi-aminteşti?... 
Tu singur, încă neînfrânt, 
De-amar de ani adăposteşti 


216 

Ruina casei părinteşti 
Pe care azi o cânt! 

(Nucul) 

* 

Cu părul nins, cu ochii mici 
Si calzi de duioşie, 
Aieve parc-o văd aici 
Icoana firavei bunici 
Din frageda-mi pruncie. 

Torcea, torcea, fus după fus, 
Din zori şi până-n seară; 
Cu furca-n brâu, cu gândul dus, 
Era frumoasă de nespus 
înportu-i de la ţară... 

Căta la noi aşa de blând, 
Senină şi tăcută; 
Doar suspina din când în când 
La amintirea vreunui gând 
Din viata ei trecută. 

De câte ori priveam la ea, 
Cu dor mi-aduc aminte 
Sfiala ce mă cuprindea 
Asemuind-o-n mintea mea 
Duminecii preasfinte.. . 


(Bunica) 
Duioşia e infinită... 

5 


217 


E acelaşi sentiment pe care l-am întâlnit şi 
la Anghel, în Murmurul fântânei (pe care am 
comentat-o mai sus) şi care îl va înscrie în istoria 
poeziei pe Ion Pillat, prin volumul Pe Argeş în 
sus. 


Ştefan Luchian, Lunca de la Poduri^ 1 


w Sursa imaginilor: 

http : / / commons.wikimedia.org / wiki / Ştef an_Luchian . 


Ştefan Luchian, Biserică la sat 


în aceste poeme este vorba de nostalgia 
amintirii şi de o istorie personală. 

Se strecoară însă, încet-încet, în poezia lui 
Iosif si alte nuanţe, care anunţă o melancolie 
mult mai cuprinzătoare, sl altor vremi, a unei 
lumi apuse: 

E linişte-n chilia bătrânei, şi-nserează... 
Sub vatră ţârâeşte un greier nestatornic, 
îşi leagănă-n perete tic-tacul vechiul ornic, 
Se-ntunecă chilia şi iar se luminează, 
Şi-aleargă fusul spornic... 

Topită de veghere, bunica toarce, toarce, 
Cu minţile p-aiurea, cătând la foc pierdută... 
Şi, ca purtat în umbră de-o mână nevăzută, 
Tot fuge-n cercuri fusul şi tot mai iute stoarce 
Din caier lâna mută... 


219 

Mâhnită stă Preasfânta sub candela de pază, 

Se iroseşte-n aer cucernic busuiocul; 
Pe vatră luptă-n umbră mocnit şi vânăt focul, 
înstreinatul greier sub vatră aiurează, 
Schimbând într-una locul. 
Şi, ca-ntr-o vrajă, fusul se-nvârte şi suspină... 

Amurgu-ncet îşi cerne cenuşa obosită... 
Bunica-ngândurată zăreşte ca prin sită 
Trecând pe dinainte-i o viaţă în ruină 
Şi-o lume părăsită.. . 

(Fusul) 

Fusul e un alt ornic... care adună firele de 
lână în caier, după cum timpul destramă „lâna 
mută" a vremilor care nu mai cuvântă. 

E o muzică dureroasă a unui timp care 
învârte lumile cu o viteză ameţitoare, 
amestecând ziua cu noaptea şi schimbând pe 
negândite decorul vieţii. 

însă, cum spuneam, îşi face prezenţa în 
versurile lui Iosif, tot mai pregnant, un regret tot 
mai cuprinzător, care ar vrea să îmbrăţişeze o 
întreagă epocă ce s-a stins încet: 

în parcul vechiului castel, 

Pe-aleea solitară, 
Un tânăr prinţ rătăcitor 
Se plimbă trist şi visător 

în fiecare seară... 


220 


Se plimbă trist şi visător 

Şi-ngână cu durere: 
— Copilă tainică de crai, 
Cu vineţi ochi, cu păr bălai, 
Tot sufletu-mi te cere... 

Se plimbă visător şi trist 
Şi cu durere-ngână: 
— De ce nu vrei să te iveşti 
Din ceaţa vechilor poveşti 
Să-mi faci un semn de mână? 

E-o linişte de cimitir 
în parcul singuratic: 
— O, daţi-mi mândrul buzdugan 
Si-aduceti calul năzdrăvan 
Ce-adulmecă j ăratic. . . 

Ca-n cimitir e linişte 
în tainica grădină. 
Trist razele prin cetini curg 
Şi luminează în amurg 
Castelul în ruină... 

(Vremuri apuse) 


V. Kandinski, Călăreţul albastru 1 '? 2 


Convoi de umbre diafane 
Plutind măreţ se risipeşte 
Departe-n liniştea de mituri... /.../ 

Si clocoteşte codrul!... 
Iată-1, se zbuciumă, se-ndoaie, geme, 
Bătut de neagra vijelie... 
încearcă-n urmă multă vreme 
Bătrânul uriaş s-adoarmă, 
Si-ncearcă-n van să-si mai recheme 

3 3 

Trecutu-i plin de poeziei 


1_ Sursa: 

http://en.wikipedia.org/wiki/Der_Blaue_Reiter. 


222 

...Tăcută azi în nopţi de vară 
Pe luminişuri luna bate, 
Dar nimfe nu mai saltă-n hore... 
Şi-n fund de peşteri depărtate 

Doar apele îngână tainic 
Legende vechi din vremi uitate 
Şi plâng în şipote sonore... 

(Visează codrul) 

* 

Doarme tainica grădină, 
Şi departe,-asemeni unei 
Bărci de-argint rătăcitoare, 
Dusă lin de unda mută, 
Numai lebăda se mişcă 
în singurătatea lunei, 
Singură purtând solie 
Dintr-o lume dispărută. 

Mândra apelor crăiasă 
Lunecă-n mişcări încete, 
Şi vâslind la întâmplare, 

Dată visurilor pradă, 
Leagănă pe-oglinda apei 
Basmul vechi al unei fete 
De-mpărat, mireasă tristă 
în vesmântu-i de zăpadă. 

Şi cum îşi înclină gâtul 
De omăt şi trece printre 
Umbrele de sălcii triste, 


223 


Ea visează-ntotdeauna 

Că palatele-i de aur 
Portile-i deschid să intre 

în iatacurile mândre 
Unde luminează luna... 

Astfel toată noaptea-şi poartă 
Palida-i melancolie. 
Lunecând rătăcitoare, 
Pradă visurilor dată... 
Dorm palatele de aur 
Scufundate pe vecie... 
Tainic stuful doar suspină 
Lângă ţărm: „A fost odată...". 

{Lebăda) 

* 


Pe lângă ziduri vechi de vechi palaturi 
Trec adâncit în gânduri, pe-nserate... 
Pe-aici cântau demult fântâni curate, 
Râdeau grădini cu înflorite straturi. 

Azi sunt ruini, şi gându-abia străbate 
în negura acelor negre leaturi... 
Dar de mă-ntorc şi cat, pierdut, în laturi, 
Le văd, şi-acum acolo-n vis pe toate. 

Acel ce astăzi numele mi-1 poartă 
A mai trecut pe sub aceeaşi poartă? 
A mai trăit, acuma ani o mie, 


224 


O altă viaţă, neştiută mie? 
Adesea iarna când natura-i moartă, 
Ne-mbat-un miros vag de iasomie... 

(Nurenberg) 


Parcurile, castelul medieval, grădinile, 
lebedele, miresmele, amurgul alegoric. ..vagul/ 
imaginile diafane, nostalgia, muzica suav- 
îndurerată reprezintă tot ceea ce exegeza 
noastră consideră că exprimă simboluri şi 
elemente pur simboliste. 

încât Iosif pare mai simbolist decât Anghel 
(aşa cum a fost considerat acesta)... 

Este evident post-eminescianismul (me- 
lancolia după... melancolia eminescian- 
romantică) şi înrudirea de tonalitate poetică, cu 
Petică, Anghel şi alţi confraţi. 

însă toate aceste elemente care aparţin 
recuzitei poetice simboliste sunt resemnificate 
de către Iosif, dacă nu cumva o resemnificare 
asemănătoare s-a produs şi la Petică şi Anghel, 
dar nu atât de evidentă. 

Nostalgia lui Iosif se îndreaptă către o lume 
patriarhală pe care o numim generic ev mediu 
românesc sau european. 

Am văzut aceeaşi privire contemplativă şi 
melancolică întoarsă spre trecut, spre valoarea 
spirituală a tradiţiei (invocată prin simboluri şi 
alegorii), şi la Ştefan Petică. 

Trecutul românesc voievodal este evocat 
de Iosif, într-o continuitate - pe care poetul o 


225 

simte neîntreruptă -, nu numai cu Eminescu, 
dar şi cu paşoptiştii, cântând ruinele ca şi 
Cârlova si Alexandrescu: 

Văzut-aţi voi, când primăvara vine, 

Acele flori plăpânde, delicate, 
Care,-nflorite-abia, mor împăcate, 
Vestind albastrul zilelor senine? 

Aşa, poetul unor vremi uitate 
Solit a fost de armonii divine 
Ce-au fermecat o clipă din ruine 
Târgoviştea cu vechile-i palate. 

Cu el venea o-ntreagă primăvară 
De cântece, dar fu ursit să piară... 
Trist sol sfios al zărilor albastre, 

Simţind că moartea timpurie-1 darmă, 
Aruncă-n zorii deşteptării noastre 
întâiul glas de trâmbiţă de-alarmă! 

(Cârlova) 

* 

Pe deal stă vechea cetăţuie, 

Popas din tainice visări, 
Arare vreun drumeţ mai suie 
Spre dânsa strâmtele cărări... 

De veacuri zace-n părăsire 
Cetatea unde-un voievod 


226 

îsi doarme somnul în neştire, 
Cu credinciosul său norod... 

Şi-adesea, când se face sară 
Şi glas de taină toate au, 
Sus, la ruina solitară, 
Sub lună, dus pe gânduri, stau. 

Iar când cobor, şi, dintr-o dată, 
în lumea cea de astăzi vin, 
în manta mea întunecată 
Trec prin oraş ca un străin... 

(Pe deal) 

* 

Azi Curtea Veche e ruină goală... 
în cimitir zac negre cruci crăpate, 
Cu slove-adânci, chirilice, săpate, 
Doar vântul nopţii-n ierburi dă răscoală! 

Când însă-n turlă ceasul tainei bate, 
De prin morminte umbre mari se scoală! 
în şoapte, pe furiş, vin toate-n sală 
Şi ţin divan subt bolţile surpate. 

Boieri bătrâni de-acuma două veacuri, 
Ei pun la cale treburile ţării; 
Vor să trimită cărţi de jalbă Porţii... 


Din răsărit, prin albele cerdacuri, 
în casa unde tăinuiesc boierii 
Crai-nou pătrunde ca un sol al morţii. 


(Boierii) 


Theodor Aman, Mihai Viteazul primind solii turci 
cu daruri din partea sultanului 1 ^ 


*73 Sursa: 

http : //muzeuldeartacraiova. ro/theodor_aman .php?lang 
=EN&PHPSESSID=999a2fi7i78678b6f5ebdc35627e4db4. 


228 


Theodor Aman, Grigore Ghica 
Străin si din altă lume se simţea si 

9 9 9 

Petică... numai fiorul prindea alte acorduri. 

O legătură cu sensibilitatea şi reveria 
poetică şi plastică prerafaelite s-ar putea stabili 
şi în cazul lui Iosif, şi care poate fi mai mult sau 
mai puţin incidentală. 

Ion Pillat, în ciclul Bătrânii, evocând 
tradiţia literară română veche, începând 
cu literatura religioasă şi cu Dosoftei^s, va urma 
pilda lui Iosif: 


*74 Sursa: 

http://g1b2i3.wordpress.com/2010/03/19/galerie-de- 
pictura-theodor-aman/theodor-aman-grigore-ghica-i/. 

!75 A se vedea cartea noastră, Epilog la lumea veche I. 4, 
op. cit, p. 105-129. 


229 


Când mă cuprinde dor adânc de ţară 
Şi n-am pe nimeni să-mi potoale dorul, 
Iau cartea unde curge sfânt izvorul 
De-nţelepciune şi tărie rară... 

Citesc, iar gându-mi îşi întoarce zborul 
Spre vremi de bărbăţie legendară, 
De greu război şi de robie-amară; 
Şi sufer, şi mă bucur cu poporul. 

îmi cântă jalnic rostul nestatornic 

Al tuturor măririlor din lume 
Miron Costin, vestitul mare vornic; 

Boier de ţară, bunul Ion Niculce, 
Oftând, strecoară printre lacrimi glume 
Din zile vechi, şi-n grai nespus de dulce! 

(Cronicarii) 


Din vechi hrisoave, din scripturi bătrâne 
Strângând de-a valma note pentru Hronic, 1 ? 6 
Aşa-1 văd eu pe tânărul canonic, 
Istoricul semeţ si dârz de mâne. 

5 5 

Când cei puternici 1-agrăiau ironic, 
El nu stiu mânia să-si înfrâne. 

5 5 


A se vedea: 
http://digital- 
library.ulbsibiu.ro/dspace/handle/123456789/195. 


230 

Mişei, l-au prigonit, l-au scos din pâne, 
Dar n-au înfrânt curajul lui demonic. 

Ca Dante, ne-nţeles, pribeag prin sate, 
îl văd apoi purtând, trudit de cale, 
Gigantica sa operă în spate, 

întreg trecutul naţiunei sale: 
Un alt Infern, mai crunt, mai plin de jale, 
Căci toate-n el erau adevărate! 

(Şincai) 

* 

Psalt înţelept, comoară nesecată 
De basme bătrâneşti si vechi zicale, 

5 5 7 

Rapsod glumeţ, iubit de mahalale, 
Cari răsunau de cântece odată, 

Ce-mi pasă dacă criticii de-azi cată 
în versul tău greşeli gramaticale! 
Eu te slăvesc de dragul muzei tale, 
Apusă azi cu lumea ei uitată. 

Te văd blajin, muncind din greu, iar seara 
Stai în cerdac, îţi acordai ghitara, 
Cântai vreun psalm, vreo doină, mici balade... 

(Icoane vechi. A. Pann) 


231 


Ion Bianu făcea, mai demult, observaţii 
legate de interesul literar al lui Iosif faţă de 
cronici: 

„poetul ni se prezintă ca un tânăr cult, 
care a cetit şi înţeles, în afară de poeţii care 
l-au precedat, şi pe cronicarii noştri, de la 
care şi-a însuşit nu numai subiecte de 
poezie, ci şi elemente de limbă" 1 ??. 

Iosif glisează între melancolia imprecisă, al 
cărei subiect e o întreagă lume veche, cu palate şi 
castele, cu grădini şi codri, şi nostalgia 
personalizată istoric. 

El nu rămâne numai în perimetrul 
memoriei afective sau al diafanului, ci lirica sa 
îşi asumă şi dimensiunea revendicativă, proprie 
şi lui Coşbuc şi Goga, precum şi rolul de a încerca 
reanimarea unui trecut literar popular, 
reînviind doinele şi baladele: 

Coboară seara pe câmpie... 
Pe drum pustiu, un car cu boi 

Se leagănă încet, departe... 
Cresc nori de pulbere-napoi. 

în car, îngână cărăuşul 
Un cântec vechi şi trist nespus, 
Ca o poveste-ntunecată 
A veacurilor ce-au apus... 

Şi, cum se pierde-n umbra serii, 
Mă-ntreb pe gânduri adâncit: 


Cf. Şt. O. Iosif, Poezii, op. cit., p. 375. 


„Va răsări cândva şi steaua 
Acestui neam nenorocit?..." 


(Pasteluri V) 


N. Grigorescu, Car cu boi 1 ? 8 


Vestit era odată lăutarul! 
La zile mari, bătrâna-i alăută 
De câte ori cu galbeni fu umplută 
Şi-n loc de vin cu aur plin paharul. 

N-a fost o nuntă fără el făcută: 
îl preţuia vlădica şi plugarul... 
Azi n-a rămas pe fund decât amarul, 
Trist şi-aminteşte gloria trecută... 


x 78 Sursa: 


http : / / ro . wikipedia . org / wiki /Nicolae_Grigor eseu. 


233 


Uitată doarme-a doinelor comoară 
De-un sfert de veac, în vechea lui vioară 
Ce-a desfătat o lume-n tinereţe!... 

Să-ţi povestească el ce mari ospeţe, 
Ce mândre nunti, ce luminate fete 
Văzură ochii săi odinioară... 

(Lăutarul) 


Din acest sentiment s-a născut crezul care 1- 
a deteminat să scrie doine, balade, cântece, 
poveşti şi basme versificate, în tradiţia lui 
Bolintineanu şi Coşbuc: Ielele, Frumoasa Irină, 
Novăceştii, Cântece, Haiducul, Năframa, 
Gruia, Pintea, Icoane din Carpaţi VI (Doina), 
Icoane din Carpaţi VII (Ciobănaşul), Zmeoaica, 
Rugăciune, înşiră-te, mărgăritare..., A fost 
odată... 

Uneori însă, doina sau cântecul haiducesc 
sunt transfigurate în sens cult până la a se 
îndepărta aproape cu totul de originea lor 
populară, poetul producând o transformare a lor 
radicală (aşa cum procedase odinioară Cantemir 
cu balada, bocetul sau blestemul): 

Singurel ca un haiduc, 
în surghiun ca norul, 
Cată mâine să mă duc 
Si să-mi las odorul. 

5 


234 


Mâine plec în zori de zi... 

însă până mâine, 
Vino mai aproape, — zi 
Doina mea, stăpâne! 

Doina cu păstorul, când 

Prăpădise turma 
Si se duce tot cântând 
Ca să-şi piardă urma... 

(Cântece I) 


Nu mai sunt pe luncă flori, 
Văile-s deşarte, 
Ţipă cârduri de cocori 
Pribegind departe! 

Şi văzduhul s-a-nnorat, 
Ninge sus la munte — 
Trec pe vale, la iernat, 
Turmele mărunte... 

Plâng tilingi, tălăngi răspund, 
Soarele apune, — 
Glas de bucium sună-n fund 
Ca o rugăciune... 

(Cântece II) 

* 


235 


Se tânguiesc 
Tălăngi pe căi, 
Şi neguri cresc 
Din negre văi, 
Plutind pe munţi... 
La tagadau, 
La Vadul-Rău, 
Sus, la răscruci, 
Vin trei haiduci 
Pe cai mărunţi... 

Grăiesc încet... 
Un scurt popas - 
Şi spre brădet 
Pornesc la pas 
Cei trei călări... 
Sus, peste plai, 
Tăcutul crai 
Al nopţii reci 
Umbrind poteci, 
Se-naltă-n zări... 

Şi neguri cresc, 
S-anină-n crăngi; - 

Se tânguiesc 
Şi plâng tălăngi 

Pe căi pustii... 

Se duc uitaţi 
Cei trei fârtaţi, 

Săltând în şa, 

Plutind aşa, 
Ca trei stafii... 


236 

Dar când ajung 

La cotituri, 
Un chiot lung 
Din mii de guri 
Dărâmă stânci... 

Haiducii mei 
Doinesc toţi trei; 

Şi clocotesc, 

Si hohotesc 
Păduri adânci... 

(Icoane din Carpaţi VI (Doina)) 

* 


Jos, între care, 
Vitele rumegă; 
în depărtare 
Văile fumegă. 

Dorm muncitorii 
Pe lângă focuri; 
Apele morii 
Murmură-n scocuri. 

Scapără stelele... 
Ceasul în care 
Dăntuie ielele 

Lângă izvoare... 

Sprintene, vesele 
Peste coline, 


237 


Joacă miresele 
Apelor line. 


(Icoane din Carpaţi IX (Jos, între care)) 


Se observă apetenţa lui Iosif pentru peisajul 
esenţializat, pentru poezia în care culorile şi 
formele aproape că se geometrizează prin 
simplificare, devin nişte repere simbolice, dar nu 
simboliste, ci aproape abstracte. 

Pentru ca, în alt fragment, să anunţe... 
drama expresionistă sl lui Blaga: 


Dar soarele coboară-n asfinţit, 
Din văi cresc neguri cenuşii, 
Năvală dau pe culmi în sus, 
Şi clopotele-au amuţit. 
Pe gânduri dus, 
Călugărul desculţ a-nchis 
Străvechiul paraclis, 
Si intră în chilia-i de sihastru. 

Dar negurile cresc, mereu întind 
Zăbranicul lor lung, întunecat... 
Pe rând s-aprind 
Făcliile văzduhului albastru, 
Luceafărul scânteielor răsare, 
Şi luminiţe licăresc prin sat... 
Departe, orga surdă a pădurii, 
Cu mii de şoapte, taine de izvoare, 
Răsună-ncet, răsună lin, 
Pe urmă tace... 


238 


O, ceas divin! 

Acum începe mândrul parastas 

în templul veşnic al naturii... 
Sus, peste lumea adormită, mută. 
Potir de-argint în mâna nevăzută 
A îngerului purtător de pace, 
Se-naltă luna dintre brazi... 

9 

Gigantic preot în odăjdii sfinte, 
Străluce Caraimanul solitar... 

Şi tu, pierdut, o, suflet, în extaz. 
Cazi în genunchi... 

(Icoane din Carpaţi XII 
(Dar soarele coboară-n asfinţit)) 


Poemul Zmeoaica reprezintă un fragment 
de basm românesc, dar are o anumită muzică 
interioară melancolic-malefică şi un ritm 
susţinut de intrigă continuă, specifice poeziei 
romantice germane, din care Iosif a tradus foarte 
mult (a se vedea, spre exemplu, Craiul ielelor 1 ^ 
de Goethe): 


— Zoreşte-ţi fugarul, o, drag Făt-frumos! 
Zoreste-ti fugarul si-atine-te bine! 

5 5 O 5 5 

Căci iată Zmeoaica cu chipul hidos 


*79 A se vedea: 

http://ro.wikisource.org/wiki/Craiul_ielelor. 


239 


Pe urmele noastre pornit-a, şi vine 
Purtată în goană, ca norul de vânt, 
C-o falcă în cer şi cu alta-n pământ! 

— N-ai teamă, copilă de crai, căci cu noi 
E Galben-din-soare, copilă, n-ai teamă! 

Aruncă năframa cea scumpă-napoi, 
Să crească un codru năstruşnic de-aramă: 
Pân'dinţii Zmeoaicei, rozând, s-or toci, 
Noi fi-vom departe, departe de-aci! 

— Zoreşte-ţi fugarul, o, drag Făt-frumos! 
Nu simţi tu dogoarea arzându-te-n spate? 

E crunta Zmeoaică cu chipul hidos: 
Rozând la copaci, prin pădure străbate. 
Ea vine cumplită, cu părul vâlvoi, 
Şi dacă ne-ajunge, Aman e de noi! 

— N-ai teamă, tu, mândră copilă de crai, 
N-ai teamă, al inimei mele tezaur! 

Aruncă-i tu pieptenul de-aur ce-1 ai, 
Pe loc să se facă un munte de aur. 
Ah, iată-1 cum creşte cu vârful în cer — 
Să-1 roadă Zmeoaica cu dinţii de fier! 

— Zoreşte-ţi fugarul, o, drag Făt-frumos! 
Căci muntele, iată, se clatină, crapă: 
Zmeoaica cumplită, cu chipul hidos, 
Prin borta deschisă se vâră şi scapă. 
Ea varsă catran şi pucioasă pe nări, 

N-auzi tu vâlvoarea cum clocotă-n zări? 


240 

— N-ai teamă, tu, scumpă copilă de crai! 
N-ai teamă, căci leac îi găsim noi îndată; 

Aruncă-i oglinda vrăjită ce-o ai, 
Să crească o baltă adâncă şi lată: 
Căci apa cea lată va pune hotar 
Pe care-o să-ncerce să-1 treacă-n zadar! 

— Zoreşte-ţi fugarul, o, drag Făt-frumos! 
Se-ntunecă cerul, pământul vuieşte. 

Te uită! Zmeoaica cu chipul hidos 
Se zbate-n mocirlă si se zvârcoleşte. 

Ea urlă turbată şi-azvârle spre noi 
Cu ghearele-i hâde bucăţi de noroi! 

— N-ai teamă, tu, dulce copilă de crai! 
Acolo rămâne de-acum înainte! 
Noi însă trecut-am pe celălalt plai, 
în lumea de visuri curate si sfinte! 
înlănţuie-mi gâtul cu braţul tău drag! — 
O, las' să ne ducă fugarul pribeag! 

Ca în basmele româneşti, finalul este fericit, 
deşi întreg poemul, exceptând ultima strofă, 
pune accentul pe intensitatea infernală a 
tensiunii. 

Pasajul e celebru datorită basmului 
romantic al lui Eminescu, Făt-Frumos din 
lacrimă 180 . 


180 A se vedea: http://ro.wikisource.org/wiki/F%C4%83t- 
Frumos_din_lacrim%C4%83. 


Atmosfera romantic-maladivâ e întrucâtva 
reprodusă de Iosif chiar din creaţia lui 
Eminescu. 

A fost odată... 181 e un întreg basm versificat 
(123 de strofe). 

Relatarea basmului reprezintă, de fapt, o 
povestire în povestire, pentru că naratorul este 
bunica ce toarce acum fuiorul poveştii pentru 
nepoţii ei: „bătrâna vorniceasă/ Cu chipul 
sfânt.../ Ce dulce suferinţă/ în ochii-i mici! Ce 
vrajă ne-nţeleasă/ în portu-i vechi cu iie şi 
cătrinţă!/ Cum toarce-aşa, în liniştea din casă,/ 
Micuţilor le pare o fiinţă/ Din alte lumi... Uimiţi 
de drag, aşteaptă...". 

Povestea este despre un fecior de împărat, 
care este dăruit părinţilor lui după multe 
rugăciuni „la Domnul". 

împărăteasa are însă un vis prevestitor, 
care o înştiinţează cumva că fericirea va fi 
urmată şi de multă durere. Mergând să boteze 
copilul, departe, într-un izvor de munte, după 
obiceiul timpului, alaiul împărătesc e atacat de 
cete de hoţi codreni („panduri", cum zice Iosif). 

împărăteasa se rătăceşte şi lasă copilul în 
grija Maicii Preacurate, care îl păzeşte şi îl face 
găsit de un sihastru, iar ea îşi va petrece zilele în 
temniţa tâlharilor. Copilul fusese botezat 
Gheorghe, iar pustnicul sfânt îl creşte până 
moare. 


181 Idem: 

http://books.google.ro/books/about/ A_Fost_odat%C4% 
83_poveste_in_versur%C4%AD.html?id=DeftSAAACAAJ&redi 


242 


Băiatul ajunge un viteaz neîntrecut, se va 
întoarce în cetate, va fi recunoscut după colierul 
pe care îl purta şi va deveni împărat în locul 
tatălui său, care murise înnebunit de durere. 
Apoi îşi va elibera mama, pedepsindu-i pe 
tâlhari. 

Ca în mai toate basmele româneşti, sunt 
nenumărate elemente biblice al căror fir a fost 
tras în ţesătura basmului. 

Iosif introduce însă si elemente care tin de 
scriitura veche românească, de cazanii, cronici şi 
hagiografii. 

Preludiul nenorocirii care se abate asupra 
familiei împărăteşti este realizat printr-o 
comparaţie în stilul lui Varlaam sau al lui Miron 
Costin: 

Văzut-aţi Oltul spumegând la maluri 
Când, sus la munte, ploile durează?... 

Cum cerul toamna se înseninează 
Mutând lumina de pe văi pe dealuri, 

Apoi deodată iar mi se-nnorează - 
Asa norocul: vine si se duce, 

Şi-o zi năcazuri multe poate-aduce! 


Am sesizat existenţa acestei apropieri 
stilistice de tiparul cărţilor vechi şi în cazul 
epopeei lui Budai-Deleanu 182 . 


182 A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, 
Ţiganiada: tradiţie şi inovaţie, Teologie pentru azi, 2012, p. 69- 
70, http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada- 
traditie-si-inovatie/. 


243 

Se recunosc mai adesea termeni arhaici în 
lexicul poetic. Ne-a reţinut atenţia o rugăciune a 
împărătesei către Preacurata, în care apare 
expresia „nu te-ndura", care înseamnă fie-ţi 
milă, adică tocmai contrariul a ceea ce se înţelege 
astăzi: 

„Preasfântă Maică, pururea Fecioară! 

Nu te-ndura de-o biată păcătoasă! 
Ea-ţi dă-n păstrare singura-i comoară. 

Oh, apără-mi de orce rea primejde 

Nădejdea unei vieţi fără nădejde!". 

Expresia apare la Sfântul Antim Ivireanul, 
şi tot într-o rugăciune poetică adresată 
Preacuratei Stăpâne: 

Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, 
că perim. 
Nu te îndura de noi, 
că pre tine te avem ajutătoare 
şi la tine nădăjduim, 
ca cu rugăciunile tale 
cele preaputernice şi nebiruite, 
să îmblânzeşti pre Fiiul tău asupra noastră, 
ca să-si întoarcă 
mila Sa cea bogată spre noi l8 3. 

Mai multe amănunte legate de viaţa 
sihastrului reprezintă preluări din hagiografii, 


l8 3 Antim Ivireanul, Opere, ed.cit, p. 21-22. 


244 


cum ar fi: prietenia sa cu fiarele pădurii, faptul 
că era un ascet sever, că la rugăciunea lui cu 
multe lacrimi a crescut pe loc o viţă încărcată cu 
roade sau că îşi proroceşte singur moartea 
înainte cu trei zile şi că un leu va veni ca să îi sape 
groapa - după cum tot relatare de Pateric este şi 
cea cu oul prăjit la lumânare, menită să ilustreze 
ispitele postitorilor: 


Şi chiar pornise prin pădurea mare 
Un pustnic dintr-o văgăună-adâncă 

(De cei ce coc un ou la lumânare 
Şi zile-ntregi postesc şi nu mănâncă: 
Bătrân era şi-nvecinat de fiare, 
Dar ele nu-i făceau nimic, ba încă 
I se-nchinau, ori se duceau aiure 
Când se-ntâlneau cu dânsul prin pădure...). /.../ 

Căci el plângând, din lacrimile-aceste, 
Ce-i picurau din ochi îmbelşugate, 
Crescu o vită vie fără veste 
Sub straşina chiliei afumate... 
Şi când ridică ochii-n sus, dă peste 
Ciorchini întregi de struguri, atârnate: 
Copţi unii, alţii-n pârg sau aguridă, 
La alţii floarea da să se deschidă. 

Pe loc aleargă schimnicul, şi-adună 
Din cei mai copţi... Văzând că îi mănâncă, 
Mai plânse-o toană, dar de voie bună. 

Apoi căzu-n evlavie adâncă 
Iar în genunchi, şi se porni să spună 
Rugi peste rugi... s-ar mai ruga el încă, 


245 


Dar iar se-ntoarce spre copil să-1 vadă, 
Ca în genunchi pe urmă iar să cadă... /.../ 

Acesta-1 chemă într-o zi la sine: 
„Simt, fătul meu, că mi-e sfârşită viaţa. 
Trei zile încă vei mai fi cu mine; 
Apoi, văzând că-s rece tot ca gheaţa 
Şi nu-ţi răspund, tu vei cunoaşte bine 
Că-s mort pe veci... Dar cată, dimineaţa, 

Să nu te sperii, căci un leu năprasnic 
Veni-va din pustii cu urlet groaznic... /.../ 

Bătrânul pusnic, deci, a treia sară 
închise ochii şi-adormi. Deodată, 
în zori de zi, pădurea se-nfioară 
De-un răcnet lung. Temutul leu s-arată, 
Cu coama-n vânt, ca un vârtej de pară. 
Văzând pe pusnic mort, îi face-ndată 
Cu ghearele o groapă, şi-1 astrucă l8 4, 
Apoi pieri în crâng ca o nălucă... 


De asemenea, basmul abundă, ca şi la 
Eminescu sau Creangă, de elemente culte, 
romantice: portrete, descrieri, peisaje... 

Cu Octavian Goga, Iosif are în comun 
reprezentarea iconică sl unor personaje care se 
individualizează, ieşind din ceata memoriei (în 
deja evocatele poeme Bunica şi Fusul), dar şi 
rugăciunile sau poemele străbătute de fior 
religios (în tradiţia poeziei vechi, dar şi a celei 
paşoptiste): 


l8 4 A astruca = a înmormânta, în limba veche. 


Străin pierdut, pe lume fără parte, 
Răznit 18 ^ de-ai tăi, de tot ce-ai scump departe 
în van ai blestema şi-n van ai geme: 

Nu vor veni, în orele supreme, 
Plângând încet pe nume să te cheme, 
Nici să-ţi închidă ochii după moarte... 

La ce amarul deznădejdei multe, 
Zădărnicia unor lacrimi smulte, 
Biet suflet gata să-şi pornească zborul? 
Alină-ţi plânsul, potoleşte-ţi dorul 
Şi-ntoarce-te spre-Atoteştiutorul : 
El Singur numai poate să te-asculte... 

Precum pe văi se desprimăvărează, 
Pe frunte blând te-o mângâia c-o rază 
Ce va străbate-ntreaga ta fiinţă... 
Atunci adoarme orice suferinţă. 

9 

Priviţi la ceruri cu recunoştinţă, 

9 9 9 7 

Căci Dumnezeu pe toţi ne are-n pază! 

(O rază) 

* 


Doamne, către Tine-ndrept 
Astăzi ruga mea umilă! 

Iartă celuia nedrept: 
De la tronul Tău aştept 

Cel din urmă semn de milă... 


l8 5 A se răzni = a se pierde, a se depărta de cârd sau 
turmă; a se despărţi, a se izola de ai săi; a se înstrăina. 


247 


Ca un demon cad învins, 
Fulgerat de suferinţă, 
în genunchi, cu graiul stins 
Şi cu sufletul cuprins 
De obidă şi căinţă; 

Dornic braţele-mi întind 
Către cerurile Tale: 
Valurile mă cuprind, 

Inima mi-o simt murind 
De neţărmuita jale; 

Şi pre Tine Te mai chem: 
Doamne, Tu esti Sfânt si mare! 
Mântuie-mă de blestem... 
Către Tine plâng şi gem: 
îndurare! 

(Rugăciune) 


Stam în cerdacul casei mele 
Departe, peste vii, privind 
Cum scorburosii nuci întind 

9 

Pe-alocuri negrele umbrele. 

Alunec mai departe ochii 
Şi peste-un deal văd cum dispare, 
Ca trena unei albe rochii, 
Un nouraş grăbit în zare. 


248 


Mai jos, ascuns între umbrare, 

Tihnit cătunul dormitează 
Si, albă-n liniştea de-amiază, 

Ocrotitoare-asupra lui, 
Bisericuţa stă de pază 
Cum stă o cloşcă între pui... 

(Amiază) 


Sonetul din urmă e un pastel pillatian, cu vii 
şi nuci, infuzat aluziv de miresme, legănat de o 
muzică interioară adormitoare, purtat ca pe 
aripi către o linişte abisală. 

Culorile tind către esenţe, pentru că tabloul 
este în alb şi negru: pete de la „negrele 
umbrele" ale nucilor colorează via, iar satul e 
ascuns de arşiţă „între umbrare". Lumina prea 
vie se decantează cromatic într-un nor alb „ca 
trena unei albe rochii", în centrul tabloului fiind 
bisericuţa albă stând ca „o cloşcă între pui". 

Comparaţiile par gingaşe... chiar naive. 
Semnificaţiile sunt însă mult mai profunde decât 
s-ar părea la prima vedere. 

Bisericuţa ca o cloşcă nu e o imagine rural- 
patriarhală, ci una care are legătură cu cea de la 
Geneză/ Facere, unde se spune că Duhul Sfânt 
Se purta deasupra apelor primordiale, purtare 
interpretată de Sfinţii Părinţi, în virtutea 
etimologiei ebraice/ aramaice a cuvântului, ca 
o clocire/ incubare, ca o pregătire a lor şi a 
pământului aflat sub ele, pentru a le da viaţă. 


249 


Imaginea poetică utilizată de Iosif a fost 
folosită şi de Mântuitorul, pentru a arăta grija 
Lui faţă de oamenii pentru care S-a întrupat: 

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe 
proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la 
tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, 
după cum adună pasărea puii săi sub 
aripi, dar nu aţi voit" (Mt. 23, 37). 

Comparaţia lui Iosif nu este, aşadar, 
nicidecum elementară, aşa cum nu este nici 
diminutivarea: nouraşul şi bisericuţa, singurele 
care sunt albe în acest tablou, indică ceea ce pare 
insignifiant/ plăpând/ ascuns în lumea aceasta, 
dar are valoare eternă. 

Pentru că nouraşul alb „ca trena unei albe 
rochii" devine simbolul nunţii veşnice spre care 
bisericuţa-cloşcă îi îndreaptă pe cei îmbrăţişaţi/ 
ocrotiţi de ea, scoţându-i de sub negrele umbrele 
ale lucrurilor scorburoase şi de sub umbrarele 
lumii acesteia. 

Forma efemeră se metamorfozează şi se 
strămută la cele veşnice, îsi ia zborul din lumea 
această, dacă în ea se află ceva veşnic. 

Sonetul lui Iosif e, prin urmare, un pastel cu 
semnificaţii metafizice... 

Poezia delicată a lui Şt. O. Iosif, cum 
spuneam, e ca o pânză foarte fină care ascunde 
nevăzute desene cu subînţelesuri. 

Se profilează, în opera lui Iosif, şi o poezie a 
anotimpurilor, în descendenţă romantică. 


250 

Un poem alcătuit din două sonete ne 
dezvăluie un neaşteptat elan mistic - o 
întraripare către Soarele-Dumnezeu: 

I 

Plutesc în aer glasuri fermecate, 
Vestindu-mi pretutindeni primăvaral 
Văzduhul scânteiază sub povara 
Mărgăritarelor din cer picate... 

Fugiţi departe, griji întunecate! 
Vreau să trăiesc din zori şi până seara, 
Şi vreau să cânt! Vreau să mă-mbăt depăra 
Eternă a iubirii nesecate. 

Ca ciocârlia ce-n văzduh s-avântă, 
Şi-acolo-n cer se leagănă şi cântă 
Pân' ce-ameţeşte iar, căzând pe lanuri; 

Aşa-n pornirea sfintelor elanuri 
Se-nalţă sufletu-mi spre tine, Soare! 
Si cade iar din slăvi ameţitoare... 

II 

Iubesc, şi-mi pare că-i întâia oară! 
Un tainic dor de viaţă mă îmbie. 
Simt inima bătându-mi tot mai vie 
Atunci când eu credeam că vrea să moară. 

Uimit, dezgrop din suflet o comoară 
Ce-ar fi pierit cu mine-n veşnicie; 


Natura-ntreagâ astăzi reînvie, 
Mai falnică decât odinioară... 


Veghează în noi porniri de viaţă nouă 
Şi nici nu ştim cum izbucnesc deodată 
Din depărtate-ascunse-adânci izvoare... 

De-acum pot chiar să mor... Nu-mi fuse oare 
Cea mai înaltă fericire dată?... 
Puteri dumnezeieşti, osana vouă! 

(Reînviere) 

Şi îl prevesteşte, din nou, pe Lucian Blaga 

în azur se simt întoarceri. 
Vânăt fum de vreascuri ude 
S-a întins în tot oraşul. 
Undeva un zbor se-aude. 

Sus cocorii desfăşoară 

Ieroglife din Egipet. 
Dacă tâlcul l-am pricepe 

Inima ar da un ţipăt. 

în copaci prin vechi coroane 

Seve urcă în artere: 
S-ar părea că-n ţevi de orgă 
Suie slavă de-nviere. 

Muguri fragezi sfarmă scoarţa, 
Solzi şi platoşe, găoace. 


252 

Grav miracolul ne miră 
Cum începe, cum se face. 

Fiece sămânţă-nalţă 
De pe un mormânt o piatră. 
Suferinţa are-un cântec 
Şi nădejdea are-o vatră. 

(înviere) 

într-o altă poezie a lui Iosif, dedicată 
primăverii, autorul ei se prinde încet în plasa 
unei melancolii aparent fără obiect: 

Bine ai venit, april, 
Lună răsfăţată! 
Zburd şi cânt, zglobiu copil, 
Ziulica toată!... 

înainte-mi — câmp deschis... 
Stau fără de ţântă. 
Totu-i adâncit în vis, 
Prins de vrajă sfântă. 

Jos, pe dâmb, mă tolănesc, 
Fermecat de lene, 
Şi din ce în ce clipesc 
Tot mai des din gene... 

Somnul vine mângâios, 
Soarele mă-mbată, 


Parc-aud un basm frumos 
Cu: „A fost odată...". 


în auz îmi sună blând 
Zumzetul de-albine... 
Mândre zâne vin tinzând 
Braţele spre mine. 

Tainice spre mine vin 
Toate laolaltă, 
Râd şi-n jur de mine, lin, 
Prinse-n horă, saltă... 

Dar când sar să le cuprind, 
Caut cu-ntristare: 

Stol de porumbei sclipind 
Flutură în zare... 

(Visul) 


în ceea ce am numit lirica anotimpurilor, 
Iosif trece uşor de la pastel spre versurile triste, 
cu aer simbolist: 

S-aud pretutindeni tălăngile sunând, 
Plâng unele cu larmă şi altele-n surdină, 
Răspund şi dau de ştire că turmele-n curând 
Vor coborî la sesuri... 


în galbena lumină 
De-abia le-auzi cum sună, mai jos, tot mai departe. 
Le-adună vântul parcă în negre văgăuni 


254 

Şi-apoi le-alungă iar pe văi, şi iar le-mparte 
Ca glasuri de alarmă ce prevestesc furtuni... 

Trezite din prăpăstii de plânsetele lor, 
Cresc negurile sure, alunecând tăcute, 
Ies după stânci în pripă şi pier ca un decor 
Retras de mâna unei fiinţe nevăzute... 

Apar din altă parte, sporind acum treptat, 
Şi-n falduri, ca o mantă, se lasă peste munte, 
Iar piscul singuratic, sub cerul întristat, 
Posomorât îşi trage căciula peste frunte... 

(Tălăngi) 

* 

Priveghiuri lungi de toamnă. în sfeşnic lumânare 
Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-şi zarea, 
Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă 
în liniştea ploioasă... 

Deodată triste glasuri sporesc mocnita jale, 
Bat fâlfâiri greoaie dasupra casei tale... 
Se face iar tăcere... şi te străbat fiorii: 
Ne lasă si cucorii! 

5 

„Fugiţi, fugiţi departe, întârziate stoluri, 
Să nu v-apuce-n câmpuri îngheUil de lapoluril...". 
Suspină trist în urmă, foşnindu-şi frunza moartă, 
Salcâmul de la poartă... 

(Salcâmul) 


255 


Dar există, în lirica lui Iosif, şi strofe sau 
poeme întregi care au puternice accente 
simboliste (chiar pre-bacoviene): 

Te simţi mai singur astă-sară, 
Mai mohorâtă-i azi odaia... 
Auzi cum şiruie afară, 
De-a lungul streşinilor, ploaia! 

Trist, ca o plâng ere-necată, 
Răsună-n noaptea cea pustie, 
în noaptea asta-ntunecată 
Ce-ţi pare-un veac de insomnie... 

(Singur) 

* 


Se-ntorc iar zilele noroase, 
Cu negurile somnoroase, 
Şi-amurgurile timpurii — 
Vin dimineţile urâte 

9 

Şi nopţile posomorâte 
Şi lungi, şi negre, şi pustii... 

Copacii, despuiaţi şi jilavi 
Si trişti ca cerşetorii schilavi, 

9 9 9 " 

Gem biciuiţi de vânt şi ploi — 

Podoaba lor de-odinioară 
O zdreanţă putredă-i ce zboară 
Si-i tăvălită m noroi... 

5 


256 


Veni-vor zilele senine, 
Vor râde florile-n gradine 
Sub arcul cerului senin... 
Veni-vor toate iar, ştiu bine... 
Ci eu, cu toamna care vine, 
M-aş duce, ca să nu mai vin... 

(Se-ntorc iar zilele noroase) 

* 


Un lung suspin de harfe-eoliene 
Pluteşte-n aer, scade, creşte iar, 
Şi cad încet, rotindu-se alene, 
Foi veştede desprinse din umbrar. 

Plâng harfele şi îndelung suspină, 
Şi-n plânsul lor pare că prind cuvânt: 
,...Ce mândr-ai fost odat' şi tu, grădină! 
Mireasma ta şi floare, unde sunt?...". 

(Strofe) 


Muzica jalnică a ploii şi a vântului e 
susţinută de melodia corespunzătoare a 
versurilor. Atmosfera simbolistă însoţeşte 
uneori, după cum se vede mai sus, teme arhaice 
precum vanitas sau ubi sunt?, cu un vast 
repertoriu în literatura noastră, din perioada 
veche până în cea modernă. 


257 

Panicat de gândul morţii şi de perspectiva 
deşertăciunii, asa cum o înfăţişează Vechiul 

5 ^ 5 55 

Testament, se arăta şi Verlaine, la un moment 
dat (poetul care a trecut printr-o convertire, 
devenind catolic fervent): 

Ce soir je m'etais penche sur ton sommeil. 
Tout ton corps dormait chaste sur l'humble lit, 
Et j'ai vu, comme un qui s'applique et qui lit, 
Ah! j'ai vu que tout est vain sous le soleill 

Qu'on vive, 6 quelle delicate merveille, 
Tant notre appareil est une fleur quiplie! 
O pensee aboutissant â la folie! 
Va, pauvre, dors! moi, l'effroi pour toi m'eveille. 

Ah! misere de t'aimer, mon frele amour 
Qui vas respir ant comme on respire un jour! 
6 regard ferme que la mort fera tel! 

6 bouche qui ris en songe sur ma bouche, 

En attendant l'autre rire plus farouche! 
Vite, eveille-toi. Dis, l'âme est immortelle? 

(Vers pour etre calomnie, voi. Jadis et 
Naguere 186 ) 

Interogaţia finală nu e o cugetare 
dubitativă, ci o dorinţă de confirmare. Altfel, 


186 A se vedea: 

http://fr.wikisource.org/wiki/Jadis_et_nagu%C3%A8re 
%28i884%29. 


258 


versurile sale nu ar fi: Versuri pentru a fi 
calomniat... 

Un ultim poem din lirica lui Iosif, despre 
care dorim să discutăm, este sonetul Toamnă, o 
superbă şi discretă artă poetică: 

Te uită, frunza pică irosită, 
Şi vântul geme prohodind departe! 

Puţină vreme încă ne desparte 
De iarna tristă, prea curând sosită!... 

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte, 
Pădurea noastră tace părăsită: 
Eu singur cânt cu vocea obosită 
Şi trec prin încăperile-i deşarte... 

S-au dus privighetorile măiestre; 
Pustiu e cuibul blândei turturele... 
Ah, unde-i şuierul mierlitei sure! 

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre, 
Ce trist răsună cânturile mele 
în liniştea adâncă din pădure... 

{Toamnă) 


Poemul ar putea constitui o prefaţă pentru 
poezia lui Emil Botta. 

Poetul e aici o pasăre din corul care înalţă 
simfonii în palatul pădurii. 

Imaginea pădurii „cu geamuri sparte", în 
lipsa cântăreţilor ei, e sublimă. 


259 


Păsările sunt ferestrele acestei lumi, 
cântările reprezintă mediul care o fac 
transparentă, pentru că îi transparentizează 
interiorul. 

în mod paradoxal, realitatea nu este 
vizibilă, dacă există dimensiuni de mare 
profunzime care pot rămâne inaccesibile. 

Trilurile armonice ale păsărilor deschid 
fereastra lumii către Dumnezeu, către veşnicie, 
ridică o scară melodică de la pământ la cer. 

Absenţa lor înseamnă ruină... de aceea 
sonetul lui Iosif e o artă poetică romantică, în 
esenţa ei, chiar dacă e învesmântată într-o 
pletoră de motive simboliste. 

Poetul însuşi e o pasăre umilă din „stolul 
mândrei lor orchestre", al păsărilor căutătoare 
ale lumii, care, odată rămas singur, îşi constată 
viersul minor, dacă nu e acordat în simfonia 
generală. 

Sonetul poate fi interpretat în sens 
tradiţional: ca modestie asumată a poetului ce 
recunoaşte că nu-i poate întrece pe cântăreţii 
profesionişti ai pădurii, pentru că arta naturii 
zidite de Dumnezeu întrece întotdeauna creaţia 

9 

umană. 

Este discursul/ crezul poeţilor români, 
aprofundat de Eminescu, reafirmat sau 
niciodată negat de marii poeţi moderni, oricum 
i-am considera: „tradiţionalişti" sau 
„modernişti". 

Versurile suportă însă şi o interpretare 
alegorică: lirica unui poet nu poate fi cu adevărat 


260 


ascultată dacă nu este integrată în corul 
universal al creaţiilor poetice. 

E o atitudine care denotă o largă 
deschidere spre universalitate, din partea unui 
„tradiţionalist convins"... 


*** 


Poeţii a căror lirică am analizat-o, Ştefan 
Petică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, deşi 
integraţi de exegeza literară în curente diferite şi 
reprezentând ideologii literare aparent 
ireconciliabile, demonstrează foarte multă 
flexibilitate/ mobilitate în raport cu aceste 
doctrine, care ar fi trebuit să îi opună. 

Ne-am oprit la aceşti trei poeţi, pentru că i- 
am considerat expozitivi pentru atmosfera 
poetică a începutului de secol XX, dar şi 
prefiguratori ai liricii interbelice. 

Ei fac parte din societatea poetică ce a 
realizat pasajul de la poezia romantică a lui 
Eminescu la cea a epocii moderne, reprezentată 
la superlativ de Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, 
Pillat... 

Parcursul nostru exegetic, fără a dori să fie 
exhaustiv, a căutat să demonstreze mulţumitor 
că disputa tradiţionalism-modernism sl fost una 
falsă, în cea mai mare parte a timpului şi a 
argumentelor. 

Un poet simbolist ca Petică are cunoştinţe 
despre tradiţia poetică românească şi o scară de 


261 


valori, raportate la aceasta, prin care îi 
surclasează pe numiţii „tradiţionalişti". 

Modernizarea literaturii româneşti - în 
sensul etimologic al termenului: acceptarea unor 
valori universale în forma şi în substanţa ei, cu 
scopul precis/ programatic de a o introduce în 
circuitul valorilor universale, fără a-i trăda 
autenticitatea naţională - nu a început odată cu 
paşoptismul, ci cu Dosoftei şi Dimitrie Cantemir. 

Planul „medievalilor", în linii mari, nu a 
fost dezminţit niciodată. 

A fost doar îmbogăţit cu teoretizări şi o 
practică literară care a căutat în permanenţă să 
găsească echilibrul între cei doi poli: tradiţia şi 
modernitatea. 


262 


Bibliografie 
Resurse clasice 


Anghel, Dimitrie, Poezii şi proză, antologie, 
postfaţă şi bibliografie de Georgeta Horodincă, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1972. 

Anghelescu, Mircea, Introducere în opera 
lui Gr. Alexandrescu, Ed. Minerva, Bucureşti, 
1973. 

Antim Ivireanul, Opere, ediţie de Gabriel 
Ştrempel, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972. 

Arghezi, Tudor, Versuri, repere istorico- 
literare de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1986. 

Biblia, ediţia sinodală 1988. 

Bote, Lidia, Simbolismul românesc, EPL, 
Bucureşti, 1966. 

Botta, Emil, Un dor fără saţiu, Ed. 
Eminescu, Bucureşti, 1978. 

Cantemir, Dimitrie, Istoria ieroglifică, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1997. 


263 


Călinescu, G., Istoria literaturii române de 
la origini până în prezent, ediţie nouă revăzută 
de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad&Vlad, 
Craiova, 1993. 

Călinescu, Matei, Cinci feţe ale 
modernităţii, Ed. Univers, Bucureşti, 1995. 

Cioculescu, Şerban, Dimitrie Anghel. Viaţa 
şi opera, Ed. Publicom, Bucureşti, 1945. 

Dragomirescu, Mihail, D. Anghel, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1988. 

Eminescu, M., Opere, II, ediţie critică 
îngrijită de Perpessicius, Ed. Fundaţia pentru 
literatură şi artă „Regele Carol al II-lea", 
Bucureşti, 1943. 

Idem, Opere, IV, Poezii postume, ediţie 
critică îngrijită de Perpessicius, Editura 
-A-Ccidcmid !R.P^^.j Bucureşti^ 

Idem, Opere, VI, Literatura populară, 
ediţie critică îngrijită de Perpessicius, Editura 
Academiei RPR, Bucureşti, 1963. 

Idem, Opere, VIII, ed. iniţiată de 
Perpessicius, studiu introductiv de Petru Creţia, 
Editura Academiaiei RSR, Bucureşti, 1988. 

Heliade-Rădulescu, Ion, Opere, tomul I, 
ediţie critică, cu introducere, note şi variante de 


264 


D. Popovici, Editura pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1939. 

Şt. O. Iosif, Poezii. Originale şi tălmăciri, 
Ed. Minerva, Bucureşti, 1983. 

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a 
literaturii române. 5 secole de literatură, Ed. 
Paralela 45, Piteşti, 2008. 

Micu, Dumitru, Modernismul românesc, 
voi. I, De la Macedonski la Bacovia, Ed. 
Minerva, Bucureşti, 1984. 

Molcuţ, Zina, Ştefan Petică şi vremea sa, 
Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1980. 

Ornea, Z., Poporanismul, Ed. Minerva, 
Bucureşti, 1972. 

Petică, Ştefan, Ruinele viselor, Ed. Do- 
minoR, Iaşi, 2002. 

Picioruş, Gianina Maria-Cristina, 
Eminescu si literatura română veche. 
Universalism, vizionarism şi imagistică 
literară, Editura Universităţii din Bucureşti, 
2013. 

Pillat, Ion Poezii (1906-1941), ediţie 
definitivă îngrijită de autor, voi. II, 1918-1927, 
Ed. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 
Bucureşti, 1944. 


265 


Scarlat, Mircea, Istoria poeziei româneşti, 
voi. II, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984. 

Simbolismul european, voi. I, studiu 
introductiv, antologie, comentarii, note şi 
bibliografie de Zina Molcuţ, Ed. Albatros, 
Bucureşti, 1983. 

Terian, Andrei, G. Călinescu. A cincea 
esenţă, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 
2009. 

Triodul, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000. 

Vasile cel Mare, Sfântul, Omilia a Vl-a din 
Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii 
şi cuvântări, col. PSB, voi. 17, traducere, 
introducere, note şi indici de Pr. D.[umitru] 
Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986. 

Zamfir, Mihai, Scurtă istorie. Panorama 
alternativă a literaturii române, Ed. Cartea 
Românească si Polirom, Iasi si Bucureşti, 2011. 


266 

Cărţi şi articole online 

Didahia Sfântului Antim Ivireanul, 
diortosită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş: 

http: / / www.teologiepentruazi.ro/20 14/05 
/09/cazanie-la-adormirea-preasfintei- 
nascatoarei-de-dumnezeu/. 

Mai multe didahii diortosite, aici: 
http: / /www.teologiepentruazi.ro/tag/ dida 
hiile-diortosire-tpa/. 

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş, Antim 
Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. 
Viaţa şi opera, Teologie pentru azi, Bucureşti, 
2010, 

http: / /www.teologiepentruazi.ro/2010/03 
/io/ antim-ivireanul-avangarda-literara-a- 
paradisului-viata-si-opera-2010/. 

Idem, Epilog la lumea veche, I. 1, Teologie 
pentru azi, Bucureşti 2014, 

http: / / www.teologiepentruazi.ro/20 14/01 
/11/epilog-la-lumea-veche-i-i-editia-a-doua/. 

Idem, Epilog la lumea veche, I. 3, Teologie 
pentru azi, Bucureşti, 2011, 

http: / /www.teologiepentruazi.ro/2011/01/ 
o8/epilog-la-lumea-veche-i-3/. 

Idem, Epilog la lumea veche, I. 4, Teologie 
pentru azi, Bucureşti, 2012, 


267 

http: / /www.teologiepentruazi.ro/2012/12/ 
22/ epilog-la-lumea-veche-i-4 / . 

Idem, Creatori de limbă şi de viziune 
poetică în literatura română. Voi. 1. Dosoftei, 

http: / /www.teologiepentruazi.ro/ 2013/06 
/15/ creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in- 
literatura-romana-vol-i/. 

Idem, Ţiganiada: tradiţie şi inovaţie, 
Teologie pentru azi, 2012, 

http: / /www.teologiepentruazi.ro/2012/07 
/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/. 

Idem, Eminescu şi idealul feminin, 
http: / /www.teologiepentruazi.ro/2007/ 10 
/ 06/eminescu-si-idealul-feminin/. 

Idem, Din nou despre „Scrisoarea I", 
http: / /www.teologiepentruazi.ro/2013/ 10 
/ 17/ din-nou-despre-scrisoarea-i/. 

Idem, O variantă a poemului „înger şi 
demon", 

http: / / www.teologiepentruazi.ro/20 11/07/ 
28/0-varianta-a-poemului-inger-si-demon/. 

Idem, Sonetul macedonskian, 

http: / / www.teologiepentruazi.ro/20 14/02 

/ 25/sonetul-macedonskian-avatar-sonetul- 

nestematelor/. 


268 

Alte resurse online 


http: / / dexonline.ro/ 

http: / / ro.wikipedia.org/wiki/Ştefan_Petic 

a 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Autor:Traia 
n_Demetrescu 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Rainer_Mari 
a_Rilke 

http: / / ro.wikipedia.org/wiki/Stefan_Geor 

ge 

http: / / en.wikipedia.org/wiki/ Stefan_Geor 

ge 

http: //ro.wikisource.org/wiki/înger_şi_de 

mon 

http: / / ro.wikipedia.org/wiki/Sandro_Bott 

icelli 

http: //en.wikipedia.org/wiki/Raphael 
http: //ro.wikipedia.org/wiki/Dante_Aligh 

ieri 

http: / /www.rossettiarchive.org/ 


269 

http: / / ro.wikipedia.org/wiki/Sfânta_Casia 

na 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Rime_alego 

rice 

http: / / ro.wikisource.org/ wiki/0,_rămâi. . . 
http: //ro.wikisource.org/wiki/Floare_alba 

stră 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Mânioasă 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Dav 
idescu 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_şi_I 
solda 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wa 

gner 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Tristan_şi_I 
solda_(operă) 

http: //en.wikipedia.org/wiki/Emile_Verh 
aeren 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Afară- 
i_toamnă 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Sunt_ani_l 
a_mijloc 


270 


http: / / ro.wikisource.org/wiki/Sonete_(E 
minescu) 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Iubind_în_ 
taină... 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Stau_m_ce 
rdacul_tău... 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Gândind_la 
_tine 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_ 

IV 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Ecd 

http: / / ro.wiktionary.org/ wiki/chiparos 

http : / / www. crestinortodox . ro / pelerinaj e/ c 
rinii-maicii-domnului-kefalonia-125544.html 

http: //fr. wikisource.org/wiki/Art_poetiqu 
e_(Verlaine) 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Făt- 
Frumos_din_tei 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Povestea_te 

iului 


271 

http: //en.wikipedia.org/wiki/J._M._W._T 
urner 

http: //en. wikipedia.org/wiki/Psalm_130 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Fata- 
n_grădina_de_aur 

http: //en. wikipedia.org/wiki/Federico_Ga 
rc%C3%ADa_Lorca 

http: //en. wikipedia.org/wiki/Poete_maud 

it 

https:/ / archive.org/ details/lespotesmaudi 
tooverl 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Fenicia 

http://fleursdumal.org/poem/099 

http: / /www.poemhunter.com/poem/le- 
fant-me-du-crime/ 

http://ro.wikisource.org/wiki/0,_mamă. . . 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Mai_am_u 
n_singur_dor 

http: / /www.poezie.ro/index.php/poetry/ 2 
2566/Amurg 

http: //en.wikipedia.org/wiki/Rembrandt 


272 


http: //ro.wikisource.org/wiki/Belsâzar 

https:/ /www. etsy.com/listing/ 100620529 
/original-oil-painting-peacock-bird 

http: / /www.bl.uk/manuscripts/FullDispla 
y.aspx?ref=Add_MS_i9352 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Fişier:Franci 
sco_de_Zurbarân_o63 jpg 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Autor:Dimit 
rie_Anghel 

http: / / en.wikipedia.org/wiki/ Gulistan_of 
_Sa%27di 

http: //ecgalleries. wordpress.com/ 2010/10 
/19/ a-metaphorical-journey-with-vladimir- 
kush/ 

http: / /vladimirkush.com/ 

http: / / artistsinspireartists.com/painting/v 
ladimir-kush 

http: / /www.beautifullife.info/ art- 
works/surrealistic-paintings-by-vladimir-kush/ 

http: / /www. claudemonetgallery.org/home 
-8-24-1-o.html 


273 

http: / / artalicitata.blogspot.ro/ 2013/05/a 
man-superb-de-admirat.html 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Gherghina. 

http: / /it. wikipedia.org/wiki/ Canestra_di_ 
frutta 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Stau_m_ce 
rdacul_tău... 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Călin 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea_ 

IV 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Mall 
ord_William_Turner 

http: //en. wikipedia.org/wiki/John_Brett 

http: / /www.poesie-francaise.fr/ albert- 
samain-au-jardin-de-linfante/ 

http: / / artalicitata.blogspot.ro/ 2013/07/ di 
spozitie-cromatica-de-vara-in-cadrul.html 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Reverie 

http: //en. wikipedia.org/wiki/Jean_Morea 

s 


274 

http: //en.wikipedia.org/wiki/J%C3%Amo 
s_Arany 

http: //fr .wikipedia.org/wiki/Jean_Aicard. 
http: //ro.wikisource.org/wiki/Balul_pomi 

lor 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Puterea_am 
intirii 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Johannes_V 
ermeer 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ştefa 
n_Octavian_Iosif#Traduceri 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Bunica_(Ios 

if) 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Cântec_sfâ 

nt 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Autor:Heinr 
ich_Heine 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grig 
orescu 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Theodor_A 

man 


275 

http: / /istorietecuci.blogspot.ro/ 2011/01/st 
efan-petica-la-bucesti.html 

http: //ro.wikisource.org/wiki/Autor:Ştefa 
n_Octavian_Iosif 

http: / / commons.wikimedia.org/wiki/Ştefa 
n_Luchian 

http: //en.wikipedia.org/wiki/Der_Blaue_ 
Reiter 

http: //muzeuldeartacraio va.ro/theodor_a 
man.php?lang=EN&PHPSESSID=999a2fi7i78 
678b6f5ebdc35627e4db4 

http://g1b2i3.wordpress.com/2010/03/19 
/galerie-de-pictura-theodor-aman/theodor- 
aman-grigore-ghica-i/ 

http://digital- 
library.ulbsibiu.ro/dspace/handle/123456789/1 

95 

http: //ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Grig 
orescu 

http: / / ro.wikisource.org/wiki/Craiul_ielel 

or 

http://ro.wikisource.org/wiki/F%C4%83t- 
Frumos_din_lacrim%C4%83 


276 


http: / /books.google.ro/books/about/A_Fo 
st_odat%C4%83_poveste_in_versur%C4%AD. 
html?id=DeftSAAACAAJ&redir_esc=y 

http: //fr .wikisource.org/wiki/Jadis_et_na 
gu%C3%A8re_%28i884%29 


277 

Resurse electronice 

LXX, ed. Rahlfs, cf. BW 07. 
VUL, cf . BW 07. 

BW = http://www.bibleworks.com/. 


© Teologie pentru azi 
http://www.teologiepentruazi.ro/ | 2014 

Cartea de faţă este o ediţie online gratuită. 
Ea reprezintă proprietatea Dr. Gianina Maria- 
Cristina Picioruş. Şi nu poate fi tipărită şi 
comercializată fără acordul direct al editorului ei, 
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. 

Imaginea de pe coperta primă: detaliu din 
tabloul lui Joseph Turner, Vasul de linie 
Temerarul remorcat la ultima ancorare pentru a 
fi distrus (1838). 

Sursa: 

http:/ / en.wikipedia.org/wiki/J._M._W._Turner 


Cuprins 


Poezia lui Ştefan Petică 

sau cum să-1 moştenim pe Eminescu /3-140/ 

Dimitrie Anghel: „poetul florilor" /141-192/ 

Ştefan Octavian Iosif: ochiuri de poezie /193-261/ 

Bibliografie / 262-277/ 


Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş 

5 


© Teologie pentru azi 
Toate drepturile rezervate